Aseară am avut un coșmar. Se făcea că vedeam un copil de plastilină care se turtise. Și eu speriată l-am dus părintelui. Părintele l-a luat și l-a remodelat. M-am panicat foarte tare în vis. Deși copilul și-a revenit. Stând acum și gândindu-mă la acel vis m-am gândit că părintele ar trebui să îl modeleze pe copil sau să îl remodeleze atunci când e mai nemodelat sau mai modelat prost. E important de asemenea să îl ajute să capete o formă, să se autodefinească pe sine și să aleagă substanțele și ceea ce îi face bine. Să aleagă valorile care îl definesc și ceea ce îl ajută pe drumul lui de cunoaștere a lumii.
De asemenea de multe ori simt presiune în creier. Ceva ce apasă pe el ca un fel de greutate. Și mă sperie uneori. În unele zile încerc să fac întindere, streching în tot felul de poziții care să mă ajute să elimin presiunea, alteori îmi pun dușul pe frunte cu putere să curgă apă recișoară sau călduță și alteori râd și încerc să fac analogii și asocieri cât mai trăsnite de scenarii despre oameni, situații și idei cu prietenii care mă fac să râd cu putere.
Voi simțiți greutate în creier? O presiune care apasă pe el? Dacă simțiți cum o depresurizați? Cum o reduceți?
Prima mea comandă de a face o piesă personalizată cu alte versuri pe tema anxietății. Dacă doriți și voi îmi puteți lăsa în comentarii. O rugăciune, baladă, piesă rock, pop, muzică ușoară, laică. Și tema melodiei personalizate.
Fără rușine, /Îmi induci frică, dar/Nu mai vreau, nu mai vreau gânduri în zadar
Te știu prea bine/Mă așteptai chiar după colț /Când amigdala, amigdala căuta de tine adăpost
Anxietate ești ca un război/Împroști în a mea percepție doar noroi
De ce mai bați în amigdala mea, nu ești a mea frică nici eu a ta/Izvorul traspirațiilor încă nu a secat/De ce mai bați în amigdala mea, de parcă poți seca ceva/Nici rațiunea mea nu știe cum să repare ce ai stricat
Avem o frică/Ce ne separă de-un război/Și o alta, o alta ce ne bagă în noroi
Inima-mi palpită/Cu mii de frici creieru-i treaz/E un potpuriu, un potpuriu de frici ce dansează în el ars
Anxietate ești ca un război /Împroști în a mea percepție doar noroi.
De ce mai bați în amigdala mea, nu ești a mea frică nici eu a ta/Izvorul traspirațiilor încă nu a secat/De ce mai bați în amigdala mea, de parcă poți seca ceva/Nici rațiunea mea nu știe cum să repare ce ai stricat
Anxietatea nu își are loc/Dar în viață poți avea noroc/Să nimerești în medii pozitive
Nu vreau cu frica în zadar/ Să pierd vreo oportunitate dar/ Un singur lucru nu înțeleg
De ce mai bați în amigdala mea, nu ești a mea frică nici eu a ta/Izvorul traspirațiilor încă nu a secat/De ce mai bați în amigdala mea, de parcă poți seca ceva/Nici rațiunea mea nu știe cum să repare ce ai stricat
De ce mai bați în amigdala mea /Nici rațiunea mea nu știe cum să repare ce ai stricat
This was my second experience about opression. Wooow!!! I am glad i met Cecile Denveaux who keep our workshop, making us doing some warm-up exercices. Absolutely great!!!! I feel so full of energy.We had a situation about opression in a club,another was in a working place for a casting and the third was in a family regarding a daughter’s desires regarding career.
I learned that when a father intoxicate his daugher with guilty because she wants a different career her mother or siblings should be involved and not to be just witnesses.
A workshop full of emotion and discussions about which kind of opression have we experienced as women and how some things are so common even if they are wrong but we are so used to them that we don’t think like these are wrong things.
For example the fact that a girl should be according to society to be more interest in clothing and make-up and to be more settle and a boy is not ok to cry and to look that he has feelings.
That a girl need to be polite and to bee quiet and that it is not fine for a girl to make dirty jokes or to talk dirty and about the boys that they are good if they have a lot of sexual experiences. But if a girl speak about sexual experience she is considered to be a slut.
Be brave and speak cause it’s not ok if you are not happy!! If we are witnesses of an opression and we don’t take attitude we are opressors too.
O glumă slăbuță e o glumă care stârnește o cantitate redusă de râs și prin urmare o ardere redusă de calorii prin râs. Să ne bucurăm de ziua de astăzi și să se pună la îngrășat glumele de mâine!
Să fie glume cu carne și glume cu savoare și glume care să fie greu digerabile de creier ca să nu se prindă oricine așa ușor. Există mai multe glume. Glume barosănești evidente. Umor negru. Umor de situație. Roast. Umor . Glume subtile la care e nevoie să cauți un alt înțeles mai adânc sau nu chiar așa de evident. Și glume insight pe care le știu cei dinăuntru. Glume sexuale. Mulți au impresia că glumele sexuale sunt doar cele barosănești care sunt evidente însă există glume sexuale chiar și subtile. Eu știu multe glume de genul ăsta de care știu că o persoană care nu este cu o imaginație sau o fantazare pe partea asta bogată sigur îi va fi greu să le înțeleagă.
Pentru mine ca persoană cu Asperger era greu să înțeleg glumele insight chiar dacă eu eram inside adică acolo pe moment. Frustrarea mea a crescut și mai mult pentru că oamenii nu mi le explicau. Se pare că glumele sunt ca numerele de magie pe care dacă le explici se pierde numărul. Nu e chiar așa.
La mine frustrarea de a nu înțelege a crescut și a tot crescut și am ajuns să caut eu înțelesuri chiar și acolo unde nu sunt. Și să caut în glumele sexuale lucruri care nu par sexuale. Așa că practic mi-am format eu propriile înțelesuri și propriile glume. Și am înțeles că așa cum e în magie. Ori găsești un maestru al glumelor. Ori îți creezi tu propriile glume.
Aspies pot fi foarte simpatici la glume dacă își dau drumul. Pot să fie direct de sinceri și să pară awkward și alte ori să vadă lucrurile din niște unghiuri pe care nici nu vi le imaginați. Cum e un Aspie când își pune glumele la îngrășat? Hai să aflăm.
La începutul predicii, Pastorul Paul vorbește despre Isaia 30:12-13, faptul că dacă nu crezi în ce spune cuvântul ajungi să fii condamnat de Dumnezeu.
Momentul în care Pastorul Paul a început să aibă îndoieli este ziua când a mers la o conferință unde misionarul de acolo a povestit despre un băiat care și-a dat viața într-un incendiu pentru sora lui și băiatul respectiv a murit. Și misionarul de la conferință a spus că e mare păcat că au pierdut un suflet care putea să devină un mare martir creștin. Și după afirmația respectivă Pastorul Paul a început să își pună întrebări meditând la toaletă.După mai multe chestionări a realizat că el nu poate crede în iad și propune congregației o schimbare radicală în interpretarea textului sacru.
Prin 1 Timotei 4:10 Pastorul Paul aduce în sprijinul său Dumnezeul în care crede. Acolo vorbește despre un alt Dumnezeu. Și aduce în sprijin ideea salvării universale.
Interpretarea liberală a lui Paul șochează o parte din congregație în special pe fratele Joshua ca și pastor asociat și cu care poartă o dezbatere pe marginea unor texte biblice și concepte teologice în care cei doi susțin puncte de vedere contrare.
Concluzia lui Paul este că iadul în accepțiunea fundamentalistă, ca loc al pedepsei veșnice nu există, în schimb situația apăsătoare plină de boli și foamete din lumea prezentă poate fii considerată un iad, iar rolul său de pastor ar fi acela să scoată sufletele din acest iad.
„Simt în voi dorința de a comunica. Simt în voi nevoia voastră de a vă conecta. Că vă doriți să îi faceți pe ceilalți mai buni. Dar greșiți fundamental. Problema este că distanța dintre voi este insurmontabilă. Și voi creați distanța asta. Și tu și tu și el și ea și noi. Toți o creăm. Atunci când vorbiți unul cu altul atunci când vă bârfiți prietenii, când vă ponegriți vecinii, când râdem de alte credințe din alte părți ale lumii.” Pentru pastorul Paul iadul e chiar lângă noi pe pământ în felul nostru de a fi.
“Sora Jenny:Nu îmi pot imagina un rai acolo unde e un criminal. Dacă cineva îmi omoară copilul va ajunge și el în rai?”
“Pastorul Paul: Da.”
”Îmi doresc să îmi imaginez raiul ca ceva mai frumos și mai interesant decât orice mi-am putut imagina vreodată. Pentru că dacă mi l-aș putea imagina ar fi foarte plictisitor pentru că imaginația mea este limitată.”
Elizabeth: Tu nu te-ai consultat până acum cu mine referitor la predicile tale. De ce nu mi-ai spus că voiai să schimbi predica? De ce nu mi-ai zis că ai început să ai îndoieli?
Sora Jenny: Copilul meu mă întreabă dacă nu există iad atunci unde îl băgăm pe Hitler? El unde se duce? Se va duce și el în rai?Dacă nu există iad atunci pentru ce să fim buni?
Pastorul Paul către fratele Jay: Ce vrei de la mine ca să meargă banii și să doneze lumea? Să le spun oamenilor că dacă nu donează vor arde în iad?
Sunt întrebări care fac parte din intriga piesei. Aparentul willing al enoriașilor de a adopta viziunea lui Paul și problemele care apar după aceea. Faptul că apare îndoiala enoriașilor. Oare pastorul Paul ne-ar fii spus ce îndoieli are și ar fi schimbat predica și înainte ca credincioșii să își plătească datoriile? Sau cum îi mai faci pe credincioși să doneze dacă nu la spui că iadul există? De ce i-ar fi mai ușor fratelui Joshua să nu creadă în iad? Cine va mai rămâne lângă tine atunci când vrei să produci o schimbare și să te îndoiești de ce crezi?
Sunt întrebări al căror răspuns îl găsiți În 20 martie 2020 de la ora 19, atunci când „Creștini” se va juca din nou.
Consider acest spectacol ca fiind un spectacol curajos pentru că adresează niște întrebări fundamentale și îndoieli care pot fi în oricine. Practic aduce în față gunoiul care e considerat gunoi mental de pus sub preș și întrebări de care ceilalți spun să nu îți bați prea mult capul, el ia acest gunoi și îl valorifică . Îi dă alte nuanțe. Ca și Corola de minuni a lumii, pastorul Paul nu strivește Corola de întrebări a lumii și nu ucide cu înțelesurile biblice întrebările ce apar în calea lui, la predică, pe avion, la o conferință sau lângă soție. Căci el pune preț pe întrebări, pe cercetare, pe circumspecție și pe scepticism.
Cuvintele pot crea, elibera, găsi o cale de evadare către o altă lume mai bună și crea alte viziuni, alte lumi, alte tărâmuri.
La început am simțit lectura ca o soră a expunerii filozofice, Peștera.Treptat lectura avansează. În Sub-soul cuvintele creeazã. Acolo regăsim faptul cã fiecare om e o carte și fiecare carte e un om.
Douã personaje. Douã lumi diferite. Un mãcelar care suferã de singuratate si dã un sens lucrurilor neimportante din jur cum ar fi șobolanul .
Pe parcursul dialogului ajungem să îi cunoaștem. Măcelarul vrea să ajungă să îl cunoască pe celălalt și are un drum lung de parcurs prin mlaștina singurătății subsolului unde chepengul ar putea fi deschiderea către fundul unui ocean .
Singurătatea poate să creeze monștri și șobolani care te devorează. Picurul care se aude în fundal e un fel de conectare cu ideea că perseverența de a ajuta pe cineva să iasă din îndoiala de a folosi un chepeng ca și cale de evadare cu o carte până la a trece prin 59 de camere către luminița ultimă e cea care ajută așa cum picurul face gaură în piatră prin perseverență și nu prin forță.
Întrebările îndoielnice sunt demolate treptat prin răbdare și cu pași mici.
>Vreau să rămân aici, Aici nu e nimic. Nimicul acesta îmi place și mă calmează. De unde știi că nu suntem pe fundul unui ocean și când deschizi chepengul ne vom îneca ca doi șobolani amândoi? <<
Anatomia a două povești care se împletesc în subsolul cu șobolani și creează o altă lume. O lume în care se ajută. La început mi se pare că funcționarul profesor este mai puternic decât măcelarul care o fost nevoit să trăiască în izolarea care personifică cele mai mari temeri, precum șobolanul care are un nume, Termius. Pe parcurs îmi dau seama că și măcelarul are poveștile sale și că deși locuiește într-un subsol și o fost măcinat de mlaștina singurătății pe parcurs ca într-un univers kafkanian în care povestea creează și dă sens ne dăm seama că un om poate să lumineze singurătatea și subsolul care creează paranoia având răbdare prin persuasiunea și apropierea față de chepeng adică metaforă pentru cunoașterea care luminează. 🙂
> De unde știi că cei de sus nu ne vor răul? De unde știi că chepengul nu era demult aici? De unde știi că nu e aceeași cameră? De unde știi că nu e un ocean? Poate că suntem în iad.
Dar uite acum camera parcă s-a mai apropiat un pic, tavanul e mai aproape, hai lasă-mă să mă urc, lasă-mă să văd dacă se deschide cu cartea. <<
Singurătatea creează îmbolnăvirea creează nevoia de a te face cunoscut atunci când întâlnești un om OMIȚÂND faptul că persoana de lângă tine poate nu este pregătită să știe ce ai tu de spus. Povești din copilărie când te-ai dus dezbrăcat în mare și era să te îneci și apoi bunica te-a băgat în butoiul cu mălai.
Tu doar despre tine știi să vorbești ca un autofag care se devorează singur tot depănându-și poveștile, nu știi ce înseamnă să asculți. Ești foarte rău și voiam să îți spun o poveste deosebită…………Iartă-mă nu am vrut să te rănesc. Vreau să o ascult. <<
> Deci și eu sunt o carte deschisă care tot vrea să se împrietenească cu tine vorbind despre intimitățile mele și tu mă respingi.Tu ești o carte din aia disperată care îmi sare de gât după raft. <<
Lucrurile neînsemnate prind viață din nevoia de a aduce condiment și culoare existenței, camera ar putea fi un stomac care se micșorează și se mărește. Ar putea fi vie.
> Măcelarul: Când eram mic credeam că masa rodește mâncare până când am ajuns până la brâu și apoi până la glezne și am realizat că mama face mâncare și o pune acolo. <<
(Pe cât avansezi în cunoaștere cu atât lucrurile prind sens cu fiecare carte și om pe care îl asculți.)
Pe parcurs realizez că și celălalt om a trecut prin greutăți care a încercat să se lumineze prin cărți și și-a dat seama că depresia nu ne alege, că nu trebuie să fii Eminescu , Caragiale sau Augustin Doinaș. Că nu trebuie să fii măcelar care vede rude de salam și al cărui tată e cumpătat și le pune în plăci de ghips până la sărbători , sau profesor de română și mama să îți facă cunoscută de timpuriu librăria. Depresia nu discriminează așa. :O
Cu cuvintele potrivite poți să creezi, poți să ajungi ca unui om de la a-i induce o viziune la a realiza că o poate folosi și a crede în ea (metafora chepengului)să evadeze, dar a-i nevoie de perseverență și de răbdare să îl iei cu pași mici și siguri către luminiță. 🙂 :*
Astăzi a fost a 10-a zi în care m-am dus cu bicicleta. Și am reușit să mă concentrez mai bine la traducere pentru cartea la care lucrez. Încep să realizez că nu mai apasă așa de mult deasupra mea greutatea lucrurilor negative. Și asta e de când am găsit o persoană cu care pot vorbi despre ce înseamnă să ai Asperger și față de care mă pot deschide. Simt că am făcut lucruri importante în viața mea pentru că am o minte sclipitoare. Tata nu înțelege încă de ce îmi e greu poate să pun în practică anumite lucruri. Păi una e să știi teoretic și să cunoști un algoritm și alta e să ști să îl folosești. Și am spălat azi pe jos cu clor în bucătărie în baie și pe hol. Îmi place mirosul produselor de curățenie. Aș vrea să înțeleg de ce uneori am o memorie foarte structurată și știu exact ce vreau să fac în timp ce altă dată mă pierd în lucruri care nu au direct legătură cu ceea ce vreau să fac. Nu neapărat procrastinare. Nu știu cum aș putea să caracterizez asta.
De asemenea ieri am mai învățat ceva legat de cum pot reduce disonanța cognitivă și anume atunci când simt nevoia să vorbesc cu cineva sau din politețe să ascult pe cineva. Am observat că pe baza interacțiunilor trecute am petrecut un timp prea mare cu persoane nepotrivite, pe baza căror interacțiune nu m-am dezvoltat, nu m-am îmbogățit, ba chiar în unele cazuri am suferit sau m-am amărât. Prin urmare atunci când e vorba de o persoană a cărei interacțiune nu e sănătoasă sau fructuoasă e necesar atunci să fie de politețe și timpul și atenția să fie pe măsură.
Voi ce credeți? Ați pățit să ieșiți sau să acordați timp și atenție unor oameni nepotriviți vouă?
Piesa mi se pare că a luat în calcul și semnul zodiacului chinezesc, adică Șobolanul. Piesa începe cu un vis, un vis cu doi șobolani și o ședință cu funcționarii orașului și anume primarul, inspectorul școlar, stăpânul așezămintelor, directorul poștei și încă doi cu nume similare, Bobcinschi și Dobchinsky.
Un revizor își anunță prezența de la Sankt Petersburg. Nu se știe exact cine este sau unde stă, dar apariția lui anunță multe probleme. Anunță nevoia de a ascunde neregularitățile sub preș. Și ei nu știu exact cine este. Dar Dobchinsky și Bobcinsky spun că l-au întâlnit la han. Acolo unde stătea pe datorie și avea un comportament aparte.
Primarul după ce e înștiințat în legătură cu Revizorul de Dobcinsky și Bobcinsky.
>>Spune-i la x să facă cât mai multe dărâmături pentru că asta dă impresia că primarul are mult de lucru. Și dacă întreabă ceva de biserica care trebuia construită să îi spui că e în construcție.<<
Revizorul e un tip sensibil, îi place literatura, e un om cu gusturi alese, ușor cu tendințe bisexuale. El profită de prostia și lăcomia locatarilor și el este văzut ca un rege, ca un împărat. De ce? Pentru că umblă în cercuri de miniștri, pentru că cunoaște lumea bună.
Decorul și coregrafia are momente în care se întrepătrunde realul cu oniricul. Jocurile de lumini te duc cu gândul la un tablou de Van Gogh.
De asemenea am remarcat diferențele între personaje. Nu toți sunt pregătiți să îi dea bani revizorului ca să nu îi certe atunci când ajung în fața lui. Unul dintre ei îi aduce pe tavă ce face dirigintele poștei, inspectorul școlar, primarul în timp ce altul nu îi dă bani.
Revizorul e șmecher și e stilat. El mănâncă pește la vardan pentru că în acea comunitate se mănâncă mereu pește. Bolnavii se însănătoșesc ca muștele când vine el, mănâncă ovăz și pește, lucrurile merg ca unse pe șantiere și în biserică și la judecătorie toate pentru că a venit revizorul. Și dacă vine revizorul merge tot.
Pe parcursul piesei apare un personaj care mereu privește de undeva din umbră. Oare o fii o umbră a revizorului, un personaj întunecat sau o oglindă a lui?
Pot să vă spun că dacă mergeți la piesă veți avea mult material de procesat și înțeles. Mulți stimuli, jocuri de lumini, situații, atitudini, replici. Piesa revizorul este o piesă care satirizează minciunile din complezență, acea stare de a da bine în fața unui inspector și mai ales organizarea funcționarilor din acel orășel.
E un tip savuros cu gesturi alese, cu glume vestice de la capitală. Femeile din Gubernia Saratov îl sorb din priviri. Pentru locuitorii acelui orășel e adevărat tot ce zice Alexandrovici Ivan Hlestakov. El e un tip prieten cu Pușkin, a scris Bizet, Amadeus, Lacul Lebedelor, Traviata. După el aleargă portarul să îi curețe cizmele. Are de toate și totuși faptul că are atâtea lucruri nu i-a pus pe gânduri pe cetățenii orășelului. Rolul revizorului este jucat de Răzvan Vicoveanu care împreună cu Alin Stanciu au format revizorul și umbra sa. Alin Stanciu a reprezentat un fel de personificare a avariției a răului, a lăcomiei și a păcatelor omenirii. Răzvan Vicoveanu a avut de interpretat rolul unui băiat stilat, cu fițe și manierisme, crescut la capitală, gay, franțuzit și cu replici care trădează snobismul: “Oare ce să îmi vând? Haina. Pantalonii. NU! Mai bine flămânzesc, dar vin acasă în costum.””El este și un fin psiholog pentru că a speculat bine slăbiciunile oamenilor din orășel.” Sorin Ionescu a jucat rolul judecătorului care mi-a plăcut cum a fost personificată întrevederea din momentul mitei din camera Revizorului. Faptul că la un anumit nivel când e vorba de mită e important de salvat aparențele. Pavel Sârghi a jucat rolul administratorului așezămintelor de binefacere. O persoană vocală și șireată care are un rol cheie în final.
Astăzi vreau să vorbesc despre iluzia de care ne lovim tot mai mult. Această iluzie ne împiedică să vedem realitatea așa cum e ea. E atunci când avem impresia că ne descurcăm mai bine la ceva decât este de fapt acea competență.
E atunci când ne forțăm să vedem realitatea prin ochelari veseli când chiar și plasticul e trist. Chestia asta ne fură. Ne face să fim furați de acea iluzie și să nu mai vedem realitatea. Să nu mai vedem prezentul și ceea ce avem de fapt în fața noastră. E ca și cum am mușca dintr-o piersică dorindu-ne mult să fie caisă și fiind dezamăgiți de faptul că nu e caisă în loc să apreciem acea piersică.
Și pentru că tot vorbind de iluzii o să fac referire și la discursul unui coleg din clubul de discursuri. El spunea că ne place să creăm iluzii, să ne hrănim cu ele și avem așteptări legat de orice.
>>Hrănim acea iluzie și apoi după un timp,…. bam. Ne lovește realitatea vieții. Visăm iluzia. Visăm să avem acel ceva. Voi aveți așteptări față de mine și m-ați trnasformat într-o iluzie. Eu am așteptări față de voi și v-am transformat într-o iluzie. Treziți-vă. Doar prezentul e sigur. Viitorul nu există. Doar ceea ce avem aici. Oare putem să înțelegem și să apreciem valoarea unui om fără a ne proiecta așteptările noastre referitoare la el? <<
Asta mă întreb și eu. De ce oamenii nu se pot vedea pe ei înșiși și unul pe celălalt exact așa cum sunt și cum se văd. De ce se văd mai rău sau mai bine decât sunt? De ce le e greu să îl vadă pe cel de lângă ei să îl vadă așa cum este?
15 martie 2020, ora 11
Ca și persoană cu Asperger pot să spun că am atât o imaginație bogată cât și vise bogate. Uneori mi le amintesc. Aseară am visat-o pe Paula Seling. Se făcea că era o sală mare cât un stadion. În realitate am văzut-o de patru ori și am reușit de două ori să vorbesc cu ea și de două ori să cânt lângă ea. Și o aștept pe 7 aprilie în Oradea. Se făcea că era un stadion mare și ea cânta și era pe ecrane. Stadionul era mare și am încercat să o văd mai bine. Și la un moment dat tot încercând am ajuns într-o încăpere mai mică și era cu vreo 5-6 persoane. Și mi-a spus către mine : Tu semeni cu mine. Nu am înțeles atunci la ce s-a referit, dar știu că m-a luat prin surprindere. Și am încercat să îi explic cu argumente de ce cânt muzica ei și ce îmi transmite muzica ei.
În contextul răspândirii noului virus simt că orașul e mult mai liniștit. Parcă timpul îngheață ca și în Crăiasa Zăpezii și lucrurile se desfășoară într-un ritm mai lent și mai calculat. Nu mai simt nevoia de a fugi dintr-un loc într-altul. O țin minte pe Paula Seling în 6 decembrie când a venit la Oradea și ne-a întrebat pe noi trei care am mai rămas să facem poză cu ea, ne-a întrebat dacă suntem răciți. Pe atunci nu am înțeles rostul întrebării. Privind în urmă cred că înțeleg acum. Era ca un fel de premoniție legată de viitor.
Acum lucrurile sunt mai lente, mai cătinele și parcă și mai mult gândite și judecate din cauza fricii. Dar mai apare ceva. Apare și o panică care nu e bună. Nu e sănătoasă. E o panică care mai mult dărâmă decât ajută să se clădească. E o panică care produce un stres care slăbește sistemul imunitar.
Astăzi am înțeles că și dacă nu conving pe cineva de un adevăr, dacă reușesc să îl pun pe gânduri și aia e ceva. Și aia contează. În Queen’s mirosea astăzi a spirt aproape de ora închiderii. Și orașul era pustiu. Astăzi a fost o altă zi în care am fost mai aproape de a înțelege cine sunt eu și de a nu mă lăsa distrasă de alți stimuli atunci când am o discuție și mă cuprinde o emoție pe care nu o știu gestiona. Astăzi știu că chiar dacă mă destabilizează o emoție voi reuși să îmi revin și să mă liniștesc.
Omuleți cu Asperger, fiți conștienți de voi înșine și de ceea ce vă doriți și când sunteți distrași nu vă stresați, ci încercați din nou să vă concentrați pe acea treabă! Ciao!
De-a lungul unei zile mă încearcă multe emoții, deopotrivă pozitive și negative. Observ foarte multe lucruri în timpul cât merg cu bicicleta și de-a lungul unei zile îmi vin tot felul de glume în cap legat de tot felul de oameni. Unora le dau curs, altora le scriu pe foaie pentru mai târziu. De multe ori e frustrant să fac asta. Pentru că îmi încarc mintea inutil. Îmi place mai mult să merg cu bicicleta decât pe jos pentru că nu mai mă încarc așa de mult emoțional cu observarea stării oamenilor pe lângă care trec, ci mă concentrez mai mult pe drum.
De ce absorb mai puțin? Pentru că atunci când merg pe jos absorb ca un burete și scanez appearance-ul omului pe lângă care trec și acest soft mă obosește deseori și de aceea prefer bicicleta.
Astăzi am fost la un alt coafor și mi-am tuns vârfurile și mi-a arătat să mă văd în oglindă din spate. De asemenea am întrebat dacă coaforurile au clienții lor sau dacă acceptă și clienți din afară. Mi-a spus doamna care mă tundea că nu e o regulă. Și că în general acceptă și din afară.
Mă tot gândesc la cum să fac ordine în fuga de idei și să îmi pun ordine în minte. Cred că e nevoie să fiu perseverentă și să tot încerc să îmi aduc mintea la loc atunci când merge pe alte meleaguri decât cele pe care sunt de exemplu acum când scriu. Am sesizat că astăzi față de alte dăți deși m-am speriat puțin când un coleg de la o organizație mi-a cerut numărul de telefon pentru că am asociat cererea cu ceva negativ totuși apoi mi-am spus că nu pot emite o judecată legat de motivul pentru care mi l-a cerut fără să am dovezi și că până strâng dovezi de motivul cererii e necesar să cataloghez ca fiind neutru.
Aș vrea să știu cum să mă accept mai mult exact așa cum sunt ca să mă pot îmbunătăți. Să înțeleg în ce stare e puterea mea de concentrare și motivația mea.
Coronavirusul da. E o problemă majoră. Însă consider că cele mai ascunse și insidioase virusuri sunt cele pe care nu le vedem. Care par invizibile. De exemplu virusul ignoranței, când ne ignorăm nevoile proprii sau ale celor apropiați nouă, un virus care lovește atunci când ne spunem nouă sau celorlalți că nu e important ceea ce simt/simțim, că se poate trece cu vederea, apare din creierul comod care ne pune să acceptăm lucrurile așa cum sunt până când mocnim de furie și dăm pe afară ceea ce simțim din cauza lui.
O să las aici ceva galben, ceva luminos dincolo de situația care este. Și va continua cu povestioara lui Aspie despre Coronavirus…. Ne revedem curând!
wonderland 