14 martie 2020
Astăzi vreau să vorbesc despre iluzia de care ne lovim tot mai mult. Această iluzie ne împiedică să vedem realitatea așa cum e ea. E atunci când avem impresia că ne descurcăm mai bine la ceva decât este de fapt acea competență.
E atunci când ne forțăm să vedem realitatea prin ochelari veseli când chiar și plasticul e trist. Chestia asta ne fură. Ne face să fim furați de acea iluzie și să nu mai vedem realitatea. Să nu mai vedem prezentul și ceea ce avem de fapt în fața noastră. E ca și cum am mușca dintr-o piersică dorindu-ne mult să fie caisă și fiind dezamăgiți de faptul că nu e caisă în loc să apreciem acea piersică.
Și pentru că tot vorbind de iluzii o să fac referire și la discursul unui coleg din clubul de discursuri. El spunea că ne place să creăm iluzii, să ne hrănim cu ele și avem așteptări legat de orice.
>>Hrănim acea iluzie și apoi după un timp,…. bam. Ne lovește realitatea vieții. Visăm iluzia. Visăm să avem acel ceva. Voi aveți așteptări față de mine și m-ați trnasformat într-o iluzie. Eu am așteptări față de voi și v-am transformat într-o iluzie. Treziți-vă. Doar prezentul e sigur. Viitorul nu există. Doar ceea ce avem aici. Oare putem să înțelegem și să apreciem valoarea unui om fără a ne proiecta așteptările noastre referitoare la el? <<
Asta mă întreb și eu. De ce oamenii nu se pot vedea pe ei înșiși și unul pe celălalt exact așa cum sunt și cum se văd. De ce se văd mai rău sau mai bine decât sunt? De ce le e greu să îl vadă pe cel de lângă ei să îl vadă așa cum este?
15 martie 2020, ora 11
Ca și persoană cu Asperger pot să spun că am atât o imaginație bogată cât și vise bogate. Uneori mi le amintesc. Aseară am visat-o pe Paula Seling. Se făcea că era o sală mare cât un stadion. În realitate am văzut-o de patru ori și am reușit de două ori să vorbesc cu ea și de două ori să cânt lângă ea. Și o aștept pe 7 aprilie în Oradea. Se făcea că era un stadion mare și ea cânta și era pe ecrane. Stadionul era mare și am încercat să o văd mai bine. Și la un moment dat tot încercând am ajuns într-o încăpere mai mică și era cu vreo 5-6 persoane. Și mi-a spus către mine : Tu semeni cu mine. Nu am înțeles atunci la ce s-a referit, dar știu că m-a luat prin surprindere. Și am încercat să îi explic cu argumente de ce cânt muzica ei și ce îmi transmite muzica ei.
În contextul răspândirii noului virus simt că orașul e mult mai liniștit. Parcă timpul îngheață ca și în Crăiasa Zăpezii și lucrurile se desfășoară într-un ritm mai lent și mai calculat. Nu mai simt nevoia de a fugi dintr-un loc într-altul. O țin minte pe Paula Seling în 6 decembrie când a venit la Oradea și ne-a întrebat pe noi trei care am mai rămas să facem poză cu ea, ne-a întrebat dacă suntem răciți. Pe atunci nu am înțeles rostul întrebării. Privind în urmă cred că înțeleg acum. Era ca un fel de premoniție legată de viitor.
Acum lucrurile sunt mai lente, mai cătinele și parcă și mai mult gândite și judecate din cauza fricii. Dar mai apare ceva. Apare și o panică care nu e bună. Nu e sănătoasă. E o panică care mai mult dărâmă decât ajută să se clădească. E o panică care produce un stres care slăbește sistemul imunitar.
Astăzi am înțeles că și dacă nu conving pe cineva de un adevăr, dacă reușesc să îl pun pe gânduri și aia e ceva. Și aia contează. În Queen’s mirosea astăzi a spirt aproape de ora închiderii. Și orașul era pustiu. Astăzi a fost o altă zi în care am fost mai aproape de a înțelege cine sunt eu și de a nu mă lăsa distrasă de alți stimuli atunci când am o discuție și mă cuprinde o emoție pe care nu o știu gestiona. Astăzi știu că chiar dacă mă destabilizează o emoție voi reuși să îmi revin și să mă liniștesc.
Omuleți cu Asperger, fiți conștienți de voi înșine și de ceea ce vă doriți și când sunteți distrași nu vă stresați, ci încercați din nou să vă concentrați pe acea treabă! Ciao!
wonderland 