Featured

Ziua 30, Jurnal de Asperger- Expresiile românești, ambarcațiunea internilor și minciuna declarativă

          

Astăzi o să vă port prin mintea lui Sobranie cu Asperger. Sobranie atunci când ascultă o persoană e atentă la multe lucruri. De pildă,q astăzi Sobranie a observat că o prietenă folosea anumite expresii care fac mai bogată limba română, cum ar fi „cât ai zice pește “, “a trage clapa”, “a pica ochii în gură”. Sobranie are momente când își imaginează plastic aceste expresii și se întreabă oare la ce folosesc. Și își imaginează niște ochi gelatinoși care ajung în gură, ca niște cașcaval pane care se întinde sau ca o gimnastă care face streching așa sunt și ochii care pică în gură. Când auzea ideea de a trage clapa, se gândea că acea clapă vine de la pian. Iar dacă o tragi atunci dezacordezi pianul. Și când zici pește își imaginează cum aterizează un pește la ea în brațe. Și se duce cu amintirea la o campanie pentru peturi în care era descris „PETȘELE”, adică petul care ajunge în mare și viața lui. Pentru ceilalți, Sobranie trăiește într-o lume creată de ea. Dar în realitate ea creează mult pe baza asocierilor din lumea înconjurătoare pe care ceilalți nu sunt în stare să le vadă din exterior nefiind în mintea ei. Sobranie știe că o persoană care are impresia că nu știe prea multe de pildă în limba engleză, nu e o persoană care automat nu știe, ci e o persoană care nu a fost stimulată să vorbească, să se exprime. Dar când știm doar o parte, așa cum e în acele versete despre iubire ,că acum știm doar în parte și până nu cunoști pe deplin nu ai adevărul așa e și cu părerile despre oameni.

              Pentru a reține un cuvânt nou în limba engleză, Sobranie mi-a spus că e necesar să mă expun la el. E ca atunci când cunoști o persoană nouă. Pentru a-i reține fața e musai să te expui la acea față. Să o vezi și în pub, și în mediu de învățare și afară, și cu ochelari și cu părul prins, și desfăcut și vopsit. Pentru a învăța un cuvânt nou în limba engleză trebuie să îl pui în mai multe contexte, expresii. Ca să pot face asocieri cu el.  Așa cum Sobranie a regăsit termeni asemănători în mai multe articole de psihologie, ceea ce a ajutat-o să îi învețe mai ușor. Cu acel cuvânt nou se ia cerebelul de mână și se duce cu el în mai multe porțiuni ale minții. De pildă, Sobranie are o minte care cercetează. Ei îi place să găsească sensuri noi pentru un cuvânt sau o locuțiune verbală. Dacă avem cuvântul internship care e stagiu de practică, Sobranie mi-a spus că m-aș putea gândi așa. Avem cuvântul intern, care înseamnă un om care vine în pregătire la o firmă cum ar fi Sykes și avem ship, care înseamnă ambarcațiune. Ne putem astfel imagina că internship e o ambarcațiune pe care intră internii care vin să se pregătească de acea misiune.

               Sobranie mi-a mai spus faptul că mintea mă minte. Dacă eu cred sau spun că nu pot să fac o chestie nu e automat adevărat. Și m-a trăinuit să nu cred asta nici când aud din gura altor oameni că nu știu o chestie sau alta. De multe ori s-ar putea ca în spate ei să nu fii avut contextul în care să își manifeste acea abilitate în stare latentă, fie că era vorba de a fi lideri, de a explica, de a tine ore de zumba, de aerial streching sau de șah. Așa cum e și cu vorbitul în public la Toastmasters.

Gândul serii- Limba română e o bogăție de expresii. Ce spunem nu e același lucru cu ce simțim și cu ce facem sau ce decizii luăm. E rar să găsești la un om o congruență totală între cele trei.

Featured

Marcel, conexiunea și hai mimează neurotipia (Ziua 27)

Ora 21. O bicicletă spre parcul de lângă Ciuperca. Mulți tineri la baschet. Toate terenurile ocupate. Un tip care făcea plank pe iarba de lângă terenul de baschet. Schimb de energii și de emoții pe teren. O fată între alți cinci băieți pe terenul de baschet. Sentimente de oboseală pentru că Marcel e om în toată firea și simte că trebuie să mimeze fericirea.

 Nu mai poate mima fericirea. Nu mai poate să se hrănească doar din poveșile altora.  A văzut un cuplu care stăteau îmbrățișați în formă de lotus. A văzut un chow-chow blănos de un galben platinat și o netezime a pielii care m-a făcut să mă gândesc când mi l-a arătat Marcel că e mai moale la atingere față de câinii îmfoiați. A auzit ciori croncănitoare, un mesaj de graffitti pe care scria Antimanele.

Marcel e o necunoscută pentru mine. El e un om căruia îi pasă de conexiunea cu ceilalți. Și știe că alături de ceilalți poate face lucruri mult mai valoroase decât singur. De pildă el și când trece strada și dacă e un loc mai aglomerat cum e centrul orașului el așteaptă mai departe de trecere, ca să vadă dacă mai vin alți oameni din sens opus sau dacă vor să treacă și alți oameni cu el de pe aceiași parte, pentru a nu face mașinile să se oprească doar pentru el. Marcel a vorbit și la un discurs improvizat de la Toastmasters despre momentul când s-a simțit grozav și că a fost foarte bun în ceva. Și el a vorbit atunci despre faptul că noi suntem toți conectați. Dacă ajungem într-un loc e necesar să ne amintim de cei care au pus cărămizi ca să ajungem acolo unde am ajuns, fie că au fost părinți, psihologi, profesori, terapeuți, instructori de dans, de teatru. Noi suntem interconectați și deși suntem lanțuri de iubire, Marcel a strâns restanțe la socializare și iubire de-a lungul timpului.

Atunci când vede statuia lui Emanuil Gojdu din parc se gândește cu scârbă la ideea de statuturi și titluri, pe care i-o amorsează statuile și își amintește că niciun premiu, nicio distincție, nicio diplomă, funcție sau titlu nu îl vor ajuta să fie sănătos mental așa cum te ajută conexiunile sănătoase cu oamenii. Marcel tot crede în conexiune și știe că asta e cel mai important, emoțiile pe care le schimbăm între noi sunt averea. Pentru că el a fost și de partea cealaltă în care se hrănea din titluri, din locul 1 pe județ la olimpiada de logică, din numele în ziar al trupei de teatru, din obiectele pe care le avea, din medaliile și cupele de la șah. Dar toate obiectele alea nu i-au adus înțelegere asupra propriei persoane. Asupra a ceea ce e el. Dar toate astea l-au ajutat să realizeze că togheter we are stronger than alone.

 Aș vrea să îl pot ajuta pe Marcel să nu se mai teamă să îmbrățișeze, să îi atingă pe ceilalți, să nu se teamă de intimitate. Să nu se teamă să spună ce îl deranjează în relațiile cu ceilalți. Nu știu cum să îl ajut să facă asta. El cam a încercat tot ce se putea. De la tabere de dezvoltare emoțională la cursuri, la discuții, la ieșiri, la psihologi. Aș vrea să îl ajut să simtă că în fiecare zi pune o cărămidă pentru a ajunge la conexiunea pe care și-o dorește cu ceilalți. Aș vrea să îl ajut să se simtă bine așa cum este. Să nu mai simtă că orizontul lui se pierde în umbra albastră a lui aspie, da.

 Am povestit azi cu Marcel pe lângă treaba asta cu contactul uman și de muzică, Andra și Pepe au scos o piesă nouă, Inima mea. Și astăzi după mult timp am găsit o piesă sensibilă pe care am auzit-o de câteva ori la radio. Băi fraților, neurotipici și cu Asperger, ce voce are mândra asta și ce sensibilitate! V-o las mai jos cu versuri personalizate. Ah și azi Marcel a atins un nou record, 10, 3 km cu bița!!!  Cine vrea să mai vină cu noi și cu Marcel cu bița și la baschet?

Hai mimează neurotipia, Căutând naiv iubirea. Tu ești Aspie în toată firea, Ea nu-ți vede strălucirea…

Așa cum sunt eu te-am iubit, dar am uitat ca iubirea-i de rând Găsește-ți fericirea, lasă-mă să plâng Tu ultimă iubire, despre tine cânt Așa cum sunt…

Ce-i autentic se pierde, rătăcind în umbra ta Nu pot să mai trag de mine poate c-am pierdut deja Nu pot să te strâng în brațe și nu pot nici să te chem Dansul ăsta e stângaci și noi nu suntem în tandem.

Neurotipic- persoană care nu se află în spectrul autist sau cu sindrom Asperger.

Sindrom Asperger- autism înalt funcțional care este derivat din umbrela mai largă a autismului.

Cântând cu Marcel – “Așa cum sunt….Eu v-am iubit, dar am uitat că iubirea-i de rând, așa cum sunt,nu e destul sans ambalaj iubirea să mi-o vând, așa cum sunt, Hai mimează neurotipia, căutând naiv iubirea, tu ești aspie în toată firea, ele nu îți văd strălucirea.”

Atunci când te vei gândi la iubirea lui Marcel să te gândești la o ciocolată fără ambalaj, fără fermoar, fără aditivi, o ciocolată care poate fi amară dar este exact așa cum este. Exact așa iubește și Marcel.

Featured

Marcel și muzica-Jurnal de Asperger #26

Imagine de S. Hermann & F. Richter de la Pixabay

Suntem iată la a 26 pagină despre povestea lui Marcel. În trecut poate că nu l-aș mai fi ascultat așa de mult și l-aș fi amuțit cum au făcut ceilalți. Dar eu pot să îl ascult.  Și astăzi înțeleg că dacă eu nu vorbesc, vocea lui Marcel nu se face cunoscută și cu ea și ceea ce simte, ceea ce experențiază și ceea ce e necesar să spună despre ce simte. Bun. Am început să fac ceva mai nou. Să ascult melodii noi. L-am găsit pe Fabri Fibra și am găsit o piesă nouă Tranne te pornind de la Stavo pensando a te și Pamplona. Vreau să vă spun că, având  muzica în căști l-am luat pe Marcel la un antrenament ca să facem 6000 de pași. Marcel mi-a povestit despre viața lui amoroasă și despre cum o vede. Am înțeles de la el că el ara o capacitate uriașă de fantazare. Că relațiile la distanță mai mult i-au făcut rău pentru că imaginația sa bogată l-au amăgit și i-au făcut mai mult rău pentru că se hrănea cu iluzii. Marcel m-a întrebat ce melodii ascult. I-am spus că am un playlist de 1215 de melodii însă că în mod frecvent am perioade și perioade. În unele perioade ascult obsesiv anumite piese, de pildă de la Tove Lo, Rebecca Ferguson, Laura Stoica, Alexandra Ungureanu, Empire of the Sun, Carly Rae Jepsen, Andra, Adda, Nicole Cherry sau coloane sonore din Yi San, Dae Jang Geum și alte filme coreene. Mi-a împărtășit și el ceea ce ascultă acum. Asculta rock, o piesă de la Smokey. El mi-a spus că  se imersează extrem de mult în starea melodiei. De pildă dacă ascultă de la Daughtry, Crawling back to you, se pune în pielea unui om care a renunțat mult prea ușor la cineva, îl cuprinde disperarea și își pune resursele în mișcare și face ce îi stă în putință să se întoarcă și să vorbească despre cât de mult i-a greșit. Dacă ascultă Stop and stare de la OneRepublic atunci se imersează în povestea, de a își da seama că el crede că se mișcă într-o direcție, dar de fapt nu merge nicăieri. Pentru că ceea ce crede protagonistul că e necesar să primească, de fapt nu e ceea ce are nevoie. Protagonistul se simte într-un moment delicat și important în care trebuie să își dea seama că e nevoie să părăsească un oraș care e prea rece cu el și că are de luat decizia de a încerca să îl ajute sau de a-l părăsi. Și că în ciuda a ceea ce vrea lumea el trebuie să devină ceea ce nu crede că vrea.

– Can you see what i see?  (Poți să vezi ceea ce văd? -m-a întrebat Marcel, îngânând din piesă). Nu știu. Dar ceea ce știu e că voi depune eforturi în acea direcție și voi căuta să înțeleg. And i become what i can’t be. Woooa.

 Și Marcel la fel ca protagonistul intră în acea stare de nevoie de a-și gestiona resursele voliționale spre a lua o decizie și spre a înțelege că nu e pe drumul cel bun chiar dacă el crede că da.  Iar dacă Marcel ascultă Victor Socaciu, Ștefan la Daniil Sihastru atunci cu siguranță Marcel se va imagina că este un sihastru care e căutat de Măria Sa pentru că a fugit de lume și în același timp sihastrul care îi spune regelui târziu în noaptea de tăciune, cu ochii grei de atâta nepătruns faptul că nu trebuie să se îndoiască cum că plăieșii și-au ieșit din minții pentru că ei zac în lanțuri lângă malul mării.

Wooow, Marcel! E fascinant câte reții și cum te imersezi în mesaj și în simbolistică, I’m delighted. Marcel mi-a zâmbit și mi-a spus apoi că poate fi ceva fain din afară, însă dinăuntru el simte tristețe pentru că imersându-se prea mult poate să trăiască sentimente mai mult din piese și mai puțin din realitate. Marcel m-a rugat să nu stagnez pe o singură melodie în a o asculta, chiar dacă mi-o place. Pentru că omul în general e atras de melodii care spun mesaje pe psihicul lui. Și dacă asculți o piesă cu un mesaj mai dur, fatalist, mai de disperare atunci poți să fii afectat negativ în timp dacă ești un om mai dark.

-Când eram trist pentru că nu mă potriveam cu societatea și că o persoană mă mințise că voia să fie cu mine ascultam Tove Lo, Habits (Hippie Sabotaje Remix) și Moments.  Și în facultate ascultam piese în funcție de starea pe care o aveam. Dacă eram happy, că mă simțeam iubit atunci ascultam piese dance și piese flower power, gen Andreea Bălan. Când ai o anumită stare e nevoie să alegi cu grijă piesele pe care le asculți. Să nu pui de prea multe ori Princess doesn’t cry de la Aviva atunci când ești dezamăgită în dragoste. Ideea e să nu stagnezi și să variezi playlistul ca să nu îți afecteze creierul și emoțiile în sens negativ. Nah. Eu așa simt că am Asperger și am o imaginație bogată. Poate că și tu simți așa. Ahh…și încă o chestie. Nu lua viața prea în serios. Nici ceea ce se întâmplă. Ea râde de noi de mult. Și nu crede în imaginația ta bogată când te implici într-o relație la distanță pentru că mintea te minte sau când asculți o melodie care te transferă într-o altă lume.  Eu acum mi-am făcut cei 6000 de pași. Ne revedem mâine?

-Cu siguranță. Să povestim despre piese și muzică. Și să îmi variez playlistul. I would love to, dear aspie friend.

Featured

Marcel și alegerea unei cărți-Jurnal de Asperger #22

Când e vorba să aleagă o carte cadou pentru cineva, lui Marcel îi place să petreacă timp cam 50 de minute la librărie. Să caute pe Goodreads la profilul persoanei pentru a afla ce cărți vrea să citească. Marcel a făcut progrese pe partea de interacțiune socială. Întreabă ce e cu indicatorul acela de 60 de persoane și află că e un indicativ de la pompieri, întreabă de coșulețul cu cărți cu defect și află că sunt cărți cu mici defecte fără pagini lipsă, întreabă de partea cu panoul unde scrie 60 de persoane și află că pentru carantină s-a decis să fie maxim 10 persoane în librărie. Librăria Humanitas s-a deschis din 15 mai. Marcel a luat de pe raft o primă carte de autorul căutat, Nassim Taleb. E o carte care apare pe lista persoanei în cauză, dar i se pare greu de înțeles pentru că are noțiuni matematice și despre Gauss, cartea Păcălit de hazard. Așa că se aventurează spre o altă carte care îi apărea în listă persoanei,Antifragil. La Antifragil a mai văzut că sunt două coperți diferite, o ediție din 2012 cu 58 de lei și una din 2019 cu 65 de lei. A întrebat și la casă și a înțeles că e același conținut, doar coperta diferă și cuvântul de început. A mai văzut o carte tot de același autor pe care a răsfoit-o, “Când ți-e în joc pielea”. Și o a patra carte, “Lebăda neagră”. “Păcălit de hazard” a zis că e prea matematică și dacă va vrea și el să o citească nu o va înțelege. “Lebăda neagră”, “Păcălit de hazard” și “Antifragil” apăreau în lista de pe Goodreads a persoanei. Așa că a luat cartea “Antifragil”, pentru că era ultima carte care apărea pe raft în ediția din 2012, celelalte fiind din 2019 cu același titlu, era o carte pe care și el voia să o citească de mai demult. Și e un concept de care a auzit în urmă cu un an doi de la un itist. Și îl mai văzuse în descrierea unei poze la o colegă de facultate.I-a plăcut că în timpul șederii acolo a aflat cuvinte foarte interesante și stimulante mental cum ar fi ergodicitatea. Voi știți ce e? Și wow. Dorind să fim precauți de fapt putem deveni mai fragili. Dar îmbrățișând impredictibilul poate fi o cale mai bună de a învăța să deal with that (=să îi facem față).

Când ați stat ultima oară la o librărie sau bibliotecă?

Pentru mine ultima oară a fost septembrie, anul trecut, când am luat “Manualul stimei de sine” la sugestia unei prietene căreia i-am arătat orașul. Mi-am dorit de atunci să mă ocup doar de cărțile pe care le am și nu le-am citit.

Noapte bună să avem!

P.S.Folosiți Goodreads?

Featured

Greful și Marcel, omul cu Asperger #20 Jurnal de Asperger

         Exista cândva la un curs de genetică comportamentală o teorie privind principiul vulnerabilității diferențiate. Acolo se spunea că o persoană care are o anumită variantă a unei gene va fi mai predispusă spre a face depresie dacă nimerește într-un mediu care să îi activeze acea variantă a genei. Dar într-un mediu în care va găsi diferite oportunități, ea va știi să le valorifice mai mult decât un om care are o variantă simplă a genei.

          Așa este un om cu Asperger din experiența mea. Este acel om căruia dacă i se oferă oportunități de creștere știe să meargă către ele. Știe să le valorifice pentru că își dorește să arate că e la fel de bun sau mai bun decât oamenii neurotipici. El va fi acea persoană care acceptă să ia rolul de organizator al unui cerc acolo unde nu e neapărat o funcție, ci acolo unde e o nevoie de a fi acel om pentru a organiza cercul. El va căuta să se dezvolte. El e Marcel. Omul cu Asperger din facultate.

        Pentru el nu prea a existat ideea de a nu ți se potrivi ceva, ci a existat faptul de a vrea sau a nu vrea să te dezvolți, fie că era curs de improvizație, teatru simplu, de forum, recenzie de teatru, voluntariat la teatru, sau teatru forum în engleză. El vrea să își țină vie ieșirea din zona de confort prin aceste activități. Însă ceea ce vreau să aduc în discuție este și mediul. Cursurile de la facultate, profilul facultății pe care l-a urmat a fost îndreptat înspre progres, înspre deschidere și explorare. Și mediul face muzica. Alături de genetică. A beneficiat de un mediu care să îi stimuleze explorarea și dorința de a ieși din zona de confort. Marcel a reușit și datorită mediului în care a nimerit și s-a învârtit.

           Și aici vreau să ajung la grefruit. Grefruitul este un fruct care are o anumită zeamă și sevă în interior. Odată tăiat, el are nevoie să fie consumat în timp de câteva ore. Așa și un om cu Asperger. Se înscrie la un curs de improvizație sau la un internship sau la un training sau să îl ajute pe un om la ceva. El are nevoie ca în acel mediu seva să îi fie consumată pentru a vitaminiza pe ceilalți la rândul său. De aceea e nevoie să îi fie pusă seva în valoare. Căci altfel se va usca. Și la fel și interesul. Atunci când pentru Marcel erau medii în care vedea că lucrurile se tratează la grămadă, de pildă în cadrul unui teambuilding de la un training din 2015 unde oamenii erau vreo 20 buluc în jurul unei mese și vorbeau doar câțiva care monopolizau discuția, interesul său scădea și cunoștințele sale nu erau valorificate. În schimb atunci când Marcel avea contexte în care ceea ce spunea el era dezbătut, analizat atunci și engagementul lui creștea.

             După ce aflați cât de valoros e un om, nu îl lăsați să se veștejească. La fel și greful. După ce l-ați tăiat și i-ați descoperit seva mâncați-o.

Featured

Neurotipicii și regulile nescrise-Jurnal de Asperger #15

15 iunie 2020

Astăzi este un început de săptămână superb, pentru că sunt productivă în ceea ce privește ideile de ilustrare, pentru Asperger și furie mai ales. Este un început de săptămână în cadrul căreia anumiți neurotipici mă fac să mă îndoiesc de bunătatea umană, și mă fac să îmi pun la îndoială actele de bunătate ale unora. Însă dincolo de asta, sunt bucuroasă că zilele trecute neurotipicii mi-au adus la fileu o temă vastă și anume regulile nescrise. Ooo, da. Dacă mie ca om cu Asperger nu mi se spune expres ceva, înseamnă că pot lua cum simt eu atitudinea cuiva.

Un cunoscut povestea în același context de bastionul educației lui și a adus în discuție o poveste în care a refuzat bunătatea unei nemțoaice, de a-i oferi prăjituri, fiind crescut pe sistemul românesc ,de a refuza pentru ca omul la rândul lui să insiste să îți ofere și tu să accepți. Însă nemțoaica nefiind crescută pe același sistem, a luat nu-ul ca atare și și-a retras oferta. Din acea întâmplare el a înțeles că e important să știe că oportunitățile vin și pleacă și că e bine să se înfrupte din ele când apar.

Imagine de Reimund Bertrams de la Pixabay

Aici vreau să mă reîntorc către neurotipici și să îi întreb: Dacă voi sunteți într-un sistem, vi se pare normal să vi se spună ceea ce aveți de făcut și să nu fiți trași la răspundere pentru lucruri pe care nu le-ați făcut și pe care nu vi s-a spus că ar trebui să le faceți. De asemenea considerați că dacă mergeți într-o țară străină e necesar să vă adaptați la lumea aceea. Dar v-ați adapta doar din ceea ce observați? Sau ați pune și întrebări?

Dacă ați face ceva într-o țară străină, o acțiune obișnuită, pe baza căreia ați fi prost văzuți, ați fi ok? V-ați simți în regulă? Nu, pentru că nu ați știut ca aceia din partea locului și cum știu ei. V-ar plăcea să vi se explice de ce nu a fost ok și ce s-a întâmplat bănuiesc. Ok. Imaginați-vă că ați trăi într-o lume de oameni cu Asperger, că tot s-a estimat în 2015 la nivel global ca fiind 37,2 milioane. Și că ați fi ostracizat pentru că puneți întrebări prea simple. Pentru că mergeți cu raționamentul prea direct în loc să îl luați pe pași. Că cereți lucruri directe, în loc să aveți o strategie alambicată pentru a le cere. Că aveți raționamente de suprafață și că judecați prea ușor și trageți impresii greșite pe lucruri lacunare. Imaginați-vă că toate aceste lucruri ar fi ostracizate, arătate cu degetul, vânate, hulite, vorbite de rău și scuipate.

Ar fi ceva greu de imaginat?

Cu siguranță. Pentru că trăim într-o lume de neurotipici. Dar asta se întâmplă cu cei cu Asperger. Sunt huliți din cauza raționamentului lor, sunt miștocăriți și li se cer lucruri pe care ei nu au cum să le știe. Li se cer să cunoască lucruri care nu li se spun, reguli nescrise. Și aici hai să vă dau ipotetic o situație. Sunteți cu câțiva cunoscuți la o ieșire la un prieten comun. Fiecare aduce câte ceva, suc, popcorn, cireșe. Și la sfârșit rămâneți vrei 5-6. Pentru că începe ploaia începeți să ajutați la strâns de mese, scaune și gazda vă spune așa :”Dragii mei, pentru că știți că eu mă omor după sucuri, vă rog luați-le!” și se apucă și le distribuie și întreabă cine vrea aia, cine vrea aialaltă și vă dă chiar și lucruri de care nu aveți nevoie, dar le luați din politețe. Și după ce se face împărțeala asta, cineva din grup pârăște una din persoanele căreia i s-au distribuit acele lucruri la șăful bandei, adică organizatorul întrunirii. Iar șăful bandei spune persoanei pârâte că a auzit că a făcut așa și chiar după ce i s-a spus că gazda le-a împărțit, să i se spună de către șăf că era ok să i le lase ei. Auzind treaba asta mă întreb, cum să nu fii apoi paranoic și să nu mai crezi intențiile oamenilor? Cum să mai crezi adevăr ceea ce auzi? Față de trecut… pot să spun că mie dacă mi se întâmpla situația asta, cu siguranță aș fi reacționat furibund, deoarece odată că persoana în cauză care a pârât fie nu s-a documentat, sau fie a vrut sa acuze fără dovezi. Și mai mult decât atât, neurotipicii își fac un titlu de glorie din a-i arăta cu degetul, pe cei cărora li se pare că nu cunosc anumite reguli nescrise. Eu am fost obligată să îmi aleg pizza, deși nu am vrut. Nu m-am simțit în stare să o mănânc și am vrut să o împart cu cei de lângă ,dar nu am găsit. Nu mai accept niciun neurotipic să se lege de mine pe criterii de reguli nescrise. Așa cum nu pretinzi de la un șchiop să facă pas săltat, unui francez să înțeleagă engleza, unui mut să cânte, unui neurotipic să știe raționamente complexe sau unui striper să știe să se roage, la fel și unui om cu Asperger nu e logic să îi pretinzi să cunoască regulile nescrise.

Featured

Jurnal de Aspie #12 Suntem trecători pe pământ însă….

24 aprilie 2020

Suntem trecători pe pământ. Avem timp limitat. Abilități și înțelegere limitată și resurse limitate. Trăim un anumit număr de ani și nu tot din ceea ce ființăm și reușim să ființăm cum ne dorim. În unele cazuri ca și mine suntem strângători de lucruri, de emoții de obiecte, de bilețele. Ne dorim să consemnăm ceea ce avem și știm. Ne frustrăm că nu ne ajunge timpul cum o auzeam pe Anca Parghel când vorbea despre limitările corpului. Corpul nostru este limitat. Și mintea ca și psihicul în înțelegerea lui. Însă noi avem puterea să ne echilibrăm. Avem puterea să reușim să separăm ceea ce ne amintește de trecut prin detașarea acelui întuneric care s-a întâmplat în trecut față de prezent. Dacă sunteți persoane care ați trecut prin emoții negative în trecut pe care nu ați știut cum să le integrați mă gândesc că vă aflați în situația în care analizați anumite memorii, anumite întâmplări sau pur și simplu vi se amorsează întâmplări prin situații și discuții care sunt cât se poate de banale. Atunci când memoriile noastre sunt înțelese și le aducem la suprafață doar pentru a le analiza atunci ele sunt ca într-un muzeu. Ne uităm la ele. Le admirăm sau încercăm să le explicăm declarativ. Însă atunci când emoția unei situații din trecut,o aducem din trecut în prezent și ne copleșește atunci se întâmplă acel efect de noapte la muzeu. Știți filmul acela “Noapte la muzeu”? E un film în care exponatele de la muzeu prind viață. Fie că e vorba de animale împăiate, perioade din trecut cu oameni de la o anumită revoluție, din anii 1920, din Renaștere sau din muzică sau mitologie. Acestea prind viață. E ca și o emoție care aparține trecutului pe care credem că s-a așezat într-un anumit colțișor însă ea prinde viață și ne amintește că nu a murit pentru că nu a fost bine accesată și explicată. Este ceea ce am citit că se întâmplă în Vâltoarea minții de Daniel J. Siegel. Acolo spune că teoria sa este că “unul din aspectele disocierii și traumelor sau pierderii nesoluționate are ca efect blocarea tranziției de la memoria implicită la cea explicită. Atunci când intervine blocajul, memoria implicită în stare pură neintegrată, nu mai este etichetată ca aparținând trecutului. Astfel, atunci când o persoană cu un istoric de atașament dezorganizat și traume sau pierderi nesoluționate încearcă să răspundă la întrebări despre experiențele respective, amintirile implicite brute sun reactualizate, iar persoana este inundată de senzații, emoții, imagini sau impulsuri comportamentale care par să aibă loc în acel moment. Lipsește sentimentul că imaginile sau emoțiile au loc în trecut.” Deci, emoțiile nu sunt bine integrate. Emoțiile sunt necesare să fie puse la loc ca joc de puzzle, atunci când nu sunt bine integrate nu stau bine în poză și nu își au înțeles. E necesar să ne folosim de acest timp pentru a pune la loc piesele de puzzle. Nu pentru a ne blama și a ne gândi de ce ni s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Unele lucruri se întâmplă pur și simplu. Nu vom găsi niciodată răspuns la unele întrebări existențiale pe care le avem. E necesar să ne vedem stările și emoțiile și să le întâmpinăm cu explorare și interes. Pentru că ele sunt averea noastră.Ele sunt ceea ce putem transmite pe pământ. Obiectele sunt trecătoare. Ele ne pot arăta că am reușit anumite performanțe cum sunt diplomele și premiile, ne păstrează memoria unor locuri unde am călătorit sau ne pot transmite prin ele dorința de prețuire față de cineva. Însă ceea ce contează este tot emoțiile pe care le trăim cu ceilalți. Emoțiile pe care le dobândim încercând să colaborăm cu ceilalți, să ne certăm, să ne păruim și să argumentăm cu foc. Însă tot mai importante sunt acelea decât premiile dobândite de unul singur. Și asta vă spun eu. Un om care a încercat să găsească bucuria în obiecte, în premii și în lucruri pe care le făcea fără să se consulte cu nimeni. Prețuiți-vă emoțiile, sănătatea și prețuiți-vă ceea ce simțiți în interior. Abordați cu deschidere ceea ce simțiți și cu explorare MAI DEGRABĂ, decât cu repulsie, cu frică cu respingere propriile voastre emoții și sentimente. Durerea cauzată de respingerea unor emoții și sentimente e incomparabilă altor dureri. E o durere care e cu voi. Și e o durere care te sfâșie cu timpul fie că ești neurotipic sau cu Asperger. Durerea care te cuprinde când renegi ceea ce simți e o durere care te consumă. E o durere cu care ființezi până găsești cheia de dezlegare a acelei dureri. E o cheie care te dezlegă cu timpul. La început când am ajuns să îmi analizez emoțiile mi se părea că sunt ca niște musafiri străini care nu au ce căuta în fața mea și asta din cauză că trăisem într-un mediu în care nu se explora această parte. Va urma…..

Sobranie, ia zi tată ce te obosește? Mă obosește…..Jurnal de Asperger #29

 

Astăzi m-am întâlnit cu Sobranie, o entitate de domnișoară cu accente de Asperger. Am întrebat-o ce o obosește.

Sobranie- Mă obosește să îmi scoată cineva în evidență cât de sadomasochistă sunt. Mă obosește să comunic. Deși în același timp și doresc comunicarea. Nu îmi e frică de comunicare, ci simt că trebuie să intru într-o stare uneori de moment potrivit care nu mai vine. Pentru mine nu a existat acel moment. Nu a existat trecere smooth de pildă. Simt că comunicarea e forțată atunci când mă forțez să fac contact vizual. Sau să îl fac ca ceilalți. Eu simt nevoia când ascult să ascult mai mult cu urechile și mai puțin cu ochii, cu ochii m-aș putea uita oriunde fără să simt că aș trece ceva cu vederea din cauza asta. De multe ori, mie mi se întâmplă ca vizualul să dea mai multă informație dar și să mă obosească. Îmi place să fiu cu oamenii, dar nu atunci când mă cheamă ei. Când mă cheamă ei simt presiunea aia de a face cum vor ei care nu îmi place, fie că e vorba de ceva banal cum ar fi o persoană care insistă să mănânc pizza sau să mă ia cu mașina.

-Aha. Simți un fel de blocaj când te cheamă ei?

-Da. Simt presiunea de a răspunde clar și știu că pentru ei e important, dar pentru mine nu e la fel de clară acea decizie. Nu prea știu sigur ce vreau atunci când am mai multe variante de a petrece timpul. Uneori calculez de câte ori m-am văzut cu o persoană față de alta sau de câte ori am fost într-un loc în ansamblu ca să mă fac să ies și cu altcineva. Dar în acest raționament se mai pune problema dacă acea persoană cu care vreau eu să mă văd s-a purtat bine cu mine, dar dacă nu s-a purtat bine și a făcut-o pentru că eu nu i-am spus asta atunci problema e și la mine, nu doar la el sau la ea. Deci sunt multe raționamente în joc. Ca la logică. Nu degeaba am mers la națională.

-Ai fost la olimpiadă? Felicitări! Și pentru tine a fost o chestie mai mult de a studia raționamentele sau îți veneau nativ?

-Mai mult nativ. Nu studiez cum să le răspund oamenilor decât pe ceea ce ține de raționamente. Am în sânge aceste raționamente în ceea ce privește viața mea și alegerile de zi cu zi, considerate importate și banale. De pildă într-un moment din trecut recent făcui o alegere să mă văd cu câteva cunoștințe. Ideea a fost așa. La telefon discutând am înțeles că ei se duc întâi să ia pizza.

Și una din persoanele din grup insistă să mă ia de acasă. Atunci când tot eram sunată de unul dintre ei pur și simplu am lăsat să sune așteptând să treacă acea presiune de a răspunde și să îi caut eu după. Așa că am sunat între timp o prietenă care nu a răspuns. Așa că am sunat-o pe o alta care mi-a răspuns, care nu prea răspunde de obicei când o sun.

Deci cum zice Murphy, deși am stat de vorbă 23 de minute, de obicei persoanele pe care vrei să le suni și nu îți răspund când ai timp, îți vor răspunde în momente în care tu nu ai timp suficient să vorbești și ești cu gândul în altă parte chiar dacă auzi tot. În cazul de față pe tipa respectivă, sunând-o ca să scap de apelurile celuilalt coleg care tot voia să dea de mine pentru a mă lua cu mașina.

-Stai să văd dacă am înțeles. Tu nu voiai să mergi, dar pentru că au insistat ai simțit presiune pe tine așa că ai vrut să o pui acea presiune în altă parte ca să poți să mergi către ei după ce nu te-a mai sunat acel tip? Corect?

 -Yep. Și prietena unuia dintre ei mi-a zis că mă invită la ei. Nu știu ce se întâmplă exact la mine în creier. Dar e cam așa. Mă bucur că sunt chemată, dar în același timp simt presiunea faptului că eu nu am vrut să ies în ziua aceea pentru că era a treia zi când ieșeam, una după alta. Three days in a row. Al doilea motiv e faptul că îmi doresc să mă duc dar îmi e teamă că trebuie să plec din mijlocul discuției ca să ajung acasă. Al treilea ar fi faptul că eu iau niște tablete care mă fac să dorm și îmi e frică că o să adorm. Și patru e frica de a fi constrânsă, care s-a mai redus dar e tot acolo. De pildă de a mi se spune să ies cu unul sau cu altul.  Deci apare dorința de a fi acolo, dar mai apar și alte lucruri care se lovesc de acea dorință. Probabil apare și dorința de a ieși din zona de confort și nevoia de a rămâne în aceeași zonă. Pentru mine astăzi a ieși din zona de confort e menținerea unei relații. E exprimarea dorințelor romantice. E exprimarea nevoilor sentimentale față de persoana care simt că e pentru mine sau față de care simt atracție. Asta e ieșirea din zona de confort. Comunicarea nu poate fi ca la un om tipic. Dar privirea mea e mai frumoasă decât a celor tipici pentru că se uită către depărtări, către lucruri îndepărtate, e aici și totuși la sute de kilometri distanță.

-Ce frumos spus. Și chiar așa și e?

-Vei vedea. Nu trebuie înțeles totul azi despre mine.

Recenzie Il nullafacente- Aleg să nu fac nimic

“Domnul- Morcovii sunt obositori. Gândește-te că sunt oameni care au case mașini. Ei ar putea pierde totul. Nu noi.

Doamna-Mie îmi plac morcovii.

Domnul- Da?

Doamna-Mie morcovii îmi dau oboseală.”

Ce simple ar fi ultimele clipe dacă le-am trăi ca și protagonistul care locuia cu doamna cu boală în stadiul terminal. Oricum mori, nu mai bine ne bucurăm de ultimele clipe.  Nu te mai duce nici la doctor, că oricum mori. Ești terminală!

Scena de început apare cu protagonistul, doctorul și chiriașul care vin pe rând. Protagonistul uitându-se cu resemnare spre public și venind de la supermarket. După care doctorul și chiriașul care vorbesc despre protagonistul colocuitor cu doamna bolnavă. Nu are bani că nu face nimic. Nu ia medicamente pentru că nu îl mai interesează să trăiască.

Scena în care se pigălește bonsaiul e o scenă care e definitorie pentru starea protagonistului. Protagonistul vrea să se detașeze de starea de fapt și să intre în umorul negru.

Doctorul-Nu se poate să nu vrei să ieși afară când plouă? Să ieși când e soare. Să iei la șuturi un câine.

Femeia bolnavă-La ce îmi folosește să mă enervez? Să adun lucruri? Oricum oamenii nu vor să aibă de-a face cu boala.

Doctorul consideră că soțul femeii a adus-o în starea asta. Oare așa este? Resemnarea se poate contamina?

Femeia- Nu vreau să mor înainte să fiu moartă. Să muncești, să îmi cumpăr medicamente.

Bărbatul care nu face nimic- Oare bonsaiul de unde primește viață? De unde are puterea să rămână la fel, un mic copăcel mare. Nimic nu o să mă facă să schimb faptul că aleg să nu fac nimic.Munciți toată viața ca niște sclavi, vă epuizați ca să alergați după un pic de fericire. Alergați.

La un moment dat are loc o schimbare ciudată. Omul devine interesat să facă să muncească, să caute să facă ceva. Și intră într-o altă extremă, pentru a vedea ce se întâmplă în scenă.

Devine nervos atunci când aduce tortul, spunând că sunt 4 ore din viața lui în care lumea se va simți bine și va mânca.

Schimbarea bonsaiului cu unul uscat când domnul alege să meargă la muncă.

Il nullafacente- Aleg să nu fac nimic de la Teatrul Național din Cluj-Napoca aș putea să spun că e o piesă care bate înspre teatru absurd și ne dă mână liberă să gândim ceea ce vrem noi despre ce se întâmplă acolo.  În regia lui Roberto Bacci, stagiunea 2018-2019, de Michel Santeramo, traducerea de Maria Rotar. Actorii- Ramona Dumitrean, Cătălin Herlo, Ovidiu Crișan, Raul Lărgeanu, Cristian Grosu.

Jurnal de Asperger ,pag. 28, Discrepanța dintre ceea ce ești și ceea ce percepe societatea, animalele și De ce-ul Cleopatrei Stratan

Oki. Un titlu vast și o temă la fel de vastă. De multe ori mi s-a vorbit despre stima de sine. Că nu am destulă că e prea jos. Că e prea puțină. Că e nevoie să o cresc. Că e nevoie să fac exerciții pentru stima de sine. Că x, că y că z. Stima de sine nu era principala chestie implicată în această ecuație. Ci era mai mult de atât. Imaginați-vă că voi știți că sunteți un cercetător vizionar și că discutați cu alți oameni și nu vă înțeleg sistematic și chiar vă spun să nu mai gândiți așa. Să gândiți mai simplu. Mai altfel. Că nu e bine așa. Că nu vă înțeleg. Imaginați-vă că sunteți o rodie într-o lume cu grepfruituri cu portocale și cu mango. Pentru că nu știu în ce să vă categorisească unii vor spune că sunteți grepfruit, alții că sunteți portocală și alții că sunteți mango. Pentru că în mintea lor nu există posibilitatea că ați putea fi altceva mult mai diferit, ci doar ceea ce există deja. Așa era și pentru mine. Când le vorbeam oamenilor despre ceea ce gândesc de obicei nu mă înțelegeam. Gândeam prea complex, detaliat în scenarii și analitic și pe un termen lung, chiar și deciziile intempestive le luam planificat. Diferența dintre stima de sine scăzută și altceva era faptul că eu știam câte lucruri știu să fac. Eram conștientă de asta. Știam că învăț multe chestii și știu multe. Știam că am atât parte analitică cât și artistică. Dar era discrepanța dintre ceea ce eram eu și felul cum dialogam cu ceilalți. Era acea pierdere pe parcurs. Nu simțeam că am feedback cu oamenii. Nu simțeam că acele cuvinte pe care le spun și teme pe care le propun ajungeam undeva de unde să se întoarcă înapoi. Și mai era faptul că eu mă comparam  cu un model mult mai îndepărtat decât mine. Voi să nu faceți așa. Simțeam că simt mult mai bine animalele decât oamenii. Și că le pot înțelege mai bine. Era un film cu un băiat care s-a purtat urât și a fost  făcut să poată înțelege animalele pe un anumit termen. Mi se păreau emoționante acest fel de filme. Și pe mine mă atrăgeau animalele pentru că și ele erau necuvântoare, ca un aspie. Deoarece multă vreme eu nu am vorbit în contexte sociale în afară de familie, iar acasă vorbeam mai mult când detectam o furie adunată în timp. Acea discrepanță dintre ceea ce spuneam și felul cum era perceput îmi aducea niște impresii contradictorii. Ce-i drept erau și contexte unde eram înțeleasă dar erau scurte ca durată și sporandice. Și nu era ceva care să se mențină în timp. Lucrurile de genul ăsta au venit mare parte după admiterea la facultate. Ce e cu De ce-ul Cleopatrei Stratan? Are ea o piesă cu numele ăsta și acolo vorbește despre faptul că vrea să știe mai multe lucruri, adică are o fire curioasă de căutător. Și vorbea de paradoxuri, de pildă faptul că tatăl ei cântă că bea zi și noapte dar ea nu l-a văzut bând și oare de ce cântă el când cântă despre tatăl său. Sau de ce ne trebuie 2 ani să învățăm de la părinți și 50 să ținem limba după dinți. Chiar așa ne trebuie 2 ani să învățăm să vorbim și 50 în care nu vom mai vorbi atât, ci vom fi afectați de complezență, de societate, de ceea ce se face, vom face compromisuri vocale, ne va fi frică și mai ales ne vom submina propriul eu.  Îmi plăcea de mult de Cleopatra pentru că simțeam la ea că are inteligența aceea nativă care e pură și nemodificată de adăugirile din mediu.  Așa cum se întreba și Cleopatra mă întrebam și eu în trecut și în prezent. Erau lucruri care ieșeau din tiparele alea obișnuite de care ar întreba un tânăr. Uneori e obositor pentru că simt că am o bibliotecă de date în cap. Dar am înțeles că noi folosim o capacitate foarte puțină din puterea creierului 10-15 la sută. Așa că mai are loc. Așa cum de la o simplă idee pot să derivez mai multe lucruri în trecut de pildă eram afectată de melodii. Eu nu mă puteam bucura de o melodie. Dacă auzeam Get Lucky de la Daft punk mă gândeam că ok, e necesar să știu să am noroc, că dacă nu învăț să am noroc va fi nașpa. Era o nevoie de analiză care mă obosea uneori și mă făcea să tot caut. So, cam cu stima de sine dacă o ai e ok să o ai că ai încredere în tine, dar dacă chiar ai atât de puțini oameni cu care să simți rezonanță și schimb de idei atunci eu zic că nu stă în picioare stima de sine ci o contradicție de chestii în cap  de idei care se bat cap în cap și pe lângă asta o să învățați să trăiți cu mai multe idei.

Jurnal de Asperger-#25 Marcel și pisicile negre

Am fost la plimbare cu Marcel. Și am găsit două pisici negre, cine știe. Poate una era motănel și celălalt era pisică cine știe. Păreau așa familiarizate de întunericul lor și se bucurau de el. Marcel s-a apropiat de una din ele fiind fascinat de blana lor, neagră complet. L-am privit pe Marcel cu atenție să îi iau și eu în primire tehnica lui de a atrage întunecate. Și respectiva a început să se joace și să facă scheme. Am stat și m-am gândit că alături de ele întunericul va fi mereu dulce și frumos. Și faptul că ești un om întunecat pentru că ai pățit lucruri negative sau ai gândit scenarii negative sau și mai mult, ai avut tot felul de scenarii elaborate care te-au obosit nu trebuie să te oprească să îți găsești un alt om întunecat. Așa și Marcel a învățat de la pisicile negre că oricât de întuneric ar fi întunericul tău, dacă îl asumi și îl autodezvălui pas cu pas s-ar putea să existe cineva căruia să îi placă fix întunericul acela și nu doar de lumina. Să nu uităm că lumina nu ar exista fără întuneric. Culmea că în seara asta e și un cer superb albastru. Așa albastru deschis și e un albastru din acela azuriu și am stat cu Marcel privind cerul și ne-am gândit la pisici. La faptul că pisicilor nu le pasă ce cred oamenii despre ele, pentru că ele trăiesc în întunericul lor.  Și de la ele am înțeles și eu și Marcel că e bine și să cauți lumina dar dacă ești întunecat poți să găsești și pe cineva la fel ca tine. Marcel e întunecat după cum spun eu prin prisma faptului că el își alocă multe resurse cognitive pentru diferite probleme complexe care apar fie în viața lui dar și în viața celorlalți. Marcel de pildă a auzit când o colegă de liceu avea nevoie de o recomandare pentru o facultate din Brașov de la dirigintă. Și Marcel s-a apucat să încropească o soluție out of the box. Deoarece auzise că diriginta nu era eager să o facă s-a apucat el să scrie o recomandare prin prisma unui diriginte.

Probabil unii veți spune că e pierdere de vreme. Dar Marcel așa știa să își facă cunoscuți. Nu știa acea comunicare smooth, pentru că comenzile de vorbire sunt diferite. În schimb procesa foarte mult în interior. Procesa interacțiunile sociale ca un joc de șah. O să spuneți că putea face și mai ușor. Și o să vă spun că a încercat. Și sistemul lui by default e să proceseze complex. Și chiar și lucrurile care par spontane le-a gândit într-o anumită măsură în prealabil. Atunci când Marcel a văzut cele două pisici negre s-a gândit la doi oameni triști și întunecați care par cuprinși de o responsabilitate a lucrurilor pe care le cunosc și prin care e nevoie să îi ajute și să îi lumineze pe ceilalți.

Așa e și Marcel ca cele două pisici negre, un om trist și întunecat cuprins de responsabilitatea lucrurilor pe care le știe. Doar că astăzi a învățat de la ele să își asume întunericul, să își asume ceea ce știe, să își asume că e întunecat și că asemenea unei pisici negre cu senzualitate și delicatețe să fie diafan în negrul său. Să fie delicat și cu pași ușori să se apropie de sursă. Mă bucur că m-ai purtat în seara asta către cele două pisici, Marcele!

Jurnal de Asperger #24- Ce observă un om cu Asperger în 2 minute de atenție dintr-un traseu de 5 kilometri de mers cu bicicleta

Un om cu Asperger observă multe. De multe ori m-a înfuriat treaba asta legată de faptul că un om cu Asperger e perceput ca fiind o persoană nepăsătoare care nu observă ce se întâmplă în jurul ei.  Nu e așa. Nu e deloc așa. E mult mai mult de atât. În doar 2 minute în care a stat să asculte mediul din jur, un om cu Asperger a auzit două fete cum îi spunea una alteia înainte să se despartă la un pod și să meargă în direcții opuse faptul că ar fi foarte fain să se întâlnească mai des și să petreacă timp împreună. De asemenea pe o altă stradă a observat că unui cuplu care voia să intre într-un bloc nu îi mergea cartela și au încercat de vreo 7-8 ori până să meargă. A mai observat o mașină de la Transilvania Nord care a oprit și a mers spre un bloc unde a intrat, pesemne că venea de la muncă. Omul cu Asperger își imaginează de obicei scenarii negative. Și așa a fost și acum când tipul care a coborât din mașină s-a uitat spre el cu atenție.Hmm. Poate și el are Asperger, o fi și el Aspie. Un om cu Asperger se hrănește din ceea ce explorează. Se bucură să se hrănească. Un om cu Asperger are nevoie să asculte ce discută ceilalți ca să poată să înțeleagă oamenii. Ca să poată să le vorbească pe limba lor. Marcel e acel om cu Asperger. Și el ascultă, observă și înmagazinează. Fie discuții sociale, fie gesturi, fie întâmplări din jur. Nu vă lăsați păcăliți de faptul că Marcel are zile când nu vorbește așa de mult. El înmagazinează și consumă informație din mediu. El se încarcă fie cu vorbe și a vorbii fie cu liniște. El e acea persoană care poate nu te-a îmbrățișat când aveai o reușită, tu ca membru de organizație, pentru că se simțea inadecvat și poate ușor de a fi respins pentru că nu te cunoștea așa bine. Dar atunci când te vei afla pe o bancă pe stradă și vei plânge și el poate te va vedea și tu nu îl vei știi el se va apropia ușor de tine, cu subînțeles, și va sta. Nu îți va spune poate nimic. Poate doar te va observa. Poate va căuta soluții în minte. Dar ceea ce contează e că el se va apropia și va sta lângă tine. Nu te lăsa păcălit. Chiar dacă nu știe cum să își exprime o nevoie, o emoție sau un gând față de tine, asta nu înseamnă că Marcel nu le are. Tu știi oare cât de mare poate fi inima albastră a unui om cu Asperger ca Marcel? Dacă nu, observă mai bine ce e în jurul tău și în sufletul tău. Lumea e creată din aparențe. Și de foarte multe ori aparențele sunt înșelătoare. Nu există un om sută la sută bun sau rău. În fiecare om găsim lumini și umbre. Așa putem vedea și când vine vorba de inteligență. Dacă un om are o memorie foarte bună și o inteligență lingvistică, nu înseamnă automat că se pricepe și la menținerea relațiilor sociale sau la a vorbi cu oamenii. Haideți să nu mai gândim în alb și negru, ci în nuanțe de albastru. Să vedem ce e bun în Marcel și să îl ajutăm să depășească ceea ce îi este mai dificil de făcut. Eu dau votul meu de încredere pentru Marcel că va reuși să înțeleagă și cum se mențin relațiile sociale și și cum să își dea propria pată de albastru în lumea alb și negru. Tu ce ai de pierdut?

Imagine de Alexandr Ivanov de la Pixabay 

Dacă Marcel îți dă din albastru el îți va colora și lumea ta. Deci și tu ai nevoie de Marcel ca și mine. Hai să îl ajutăm pe Marcel să facă lumea mai albastră trecând peste aparențe și observând. Pentru că atunci când ascultăm activ ascultăm pentru a înțelege punctul de vedere al celuilalt indiferent că e indian, chinez, român, negru, dansator, contabil, vorbăreț, statornic, nebunatic, neurotipic sau cu o inimă albastră de Asperger.

Post asperger #23 Mutismul selectiv, timiditatea, contextele de a vorbi, gânditul la cuvinte și ce se întâmplă după ce ies de pe gură

Timiditate sau mutism selectiv?

De multe ori mi s-a spus că sunt un om timid, că sufăr de timiditate, că nu am încredere în sine. Cum se manifestă timiditatea? Se referă și la neîncrederea în sine și este un termen folosit pentru a descrie faptul că ți-e teamă și simți rușine când te afli în situații nefamiliare. Și poate să fie pe bază genetică, de mediu sau combinată, epigenetică. Când un om e timid se spune că e nervoz când are contact cu alți oameni, printr-o lipsă de skillsuri de a interacționa cu ceilalți și o conștiință acută de sine.

Sunt eu oare un om timid?

Eu aș spune că e și timiditate cu partea de conștiință acută de sine. Dar mai mult spun că e mutism selectiv.De mutism selectiv am auzit prima dată la TEDTalkul Gretei Thurnberg The disarming case to act right now on climate change. Mi s-a părut interesant când am auzit de mutism selectiv. Ea a făcut o glumă despre asta spunând că mutismul selectiv e atunci când vorbești doar atunci când simți că e important. Și după ce am citit mai multe am înțeles că mutismul selectiv înglobează și anxietatea și și timiditatea. Mutismul selectiv sau electiv se referă la situațiile de obicei extrafamiliale, de pildă când copilul e la școală și refuză să vorbească, din cauză nevrotică sau reacțională, conform univers enciclopedic gold. Am aflat cercetând că mutismul selectiv e o tulburare rară și că afectează mai mult sexul feminin decât sexul masculin. Deși în manualul de diagnostic e catalogat ca fiind refuzul de a vorbi, opinia curentă este, însă, că mutismul selectiv nu este o tulburare legată de opoziție sau sfidare și nu există de fapt un „refuz” de a vorbi. Acești copii chiar nu pot vorbi în contexte sociale aparent banale, din cauza unei anxietăți care îi determină să rămână „înghețați”. Asta e ceea ce am studiat despre el. Asta mi s-a părut cel mai interesant lucru despre mutismul selectiv și faptul că acești indivizi au o sensibilitate mai crescută la stimuli într-o regiune a creierului numită corpul amigdalian, responsabil, printre altele, cu procesarea fricii.Unii copii cu mutism selectiv putând suferi de o disfuncție a integrării senzoriale. Acest lucru înseamnă că au dificultăți în procesarea și interpretarea stimulilor din mediul extern, pe care îi pot percepe ca fiind „agresivi”, motiv pentru care se închid în sine.

Pe baza a ceea ce am studiat pot să mă gândesc la situațiile în care am vorbit și nu am vorbit. Nu vorbeam în liceu cu colegii decât foarte puțin. Simțeam că cuvintele deși le aveam nu aveau suficientă putere să iasă. Simțeam că era important să vorbesc când era vorba de concursuri și activități extracurriculare. Atunci mă interesam și vorbeam. Sau stăteam lângă oameni ca să își dea seama că vreau să le spun ceva. De obicei, doar dacă simțeam o frustrare mare vorbeam. O frustrare care se aduna în timp. Simțeam mult mai mult în trecut și uneori și în prezent nevoia de stimulare. Aveam nevoia să fiu provocată să vorbesc ca să îmi doresc să vorbesc. Simțeam că dacă nu sunt provocată parcă nu am putere să vorbesc. Mutismul selectiv înglobează mai multe lucruri decât doar timiditatea. Este important de diagnosticat și de a nu fi catalogat ca fiind „doar o fază”. Mă înfuria de multe ori când auzeam oameni de toate felurile spunând că e doar o fază, că voi fi altfel. Eu intuiam că nu e doar o fază. Dar nu știam cum să explic. În familie vorbeam pe timpul liceului mult mai mult decât la școală. Și în facultate am vorbit ceva mai mult pentru că am simțit mai multă încurajare și un mediu pozitiv. Eu atunci când nu vorbeam nu era vorba de simpla timiditate. Era o disfuncție a integrării senzoriale, care uneori este și astăzi care mă făcea să evaluez stimulii din mediu ca fiind mai augmentați, fie că erau glume făcute de ceilalți, zgomote din mall, discuții din mall, cuvinte ce mi se spuneau sau sfaturi. Le simțeam și le simt mult mai puternic decât un neurotipic care nu are aceasta. Simțeam că procesam mult mai puternic frica asociată cu faptul de a vorbi sau de a spune ce ai nevoie sau ce vrei.  Vorbeam atunci când de pildă aveam de susținut discursul de reprezentant de an la facultate și am vorbit în fața a 150-200 de persoane în amfiteatru, am vorbit atunci când simțeam  că trebuie să îmi exprim punctul de vedere într-o situație în care lumea mă acuza pe mine de lucruri care nu erau adevărate.

Create your website at WordPress.com
Get started