Când e vorba să aleagă o carte cadou pentru cineva, lui Marcel îi place să petreacă timp cam 50 de minute la librărie. Să caute pe Goodreads la profilul persoanei pentru a afla ce cărți vrea să citească. Marcel a făcut progrese pe partea de interacțiune socială. Întreabă ce e cu indicatorul acela de 60 de persoane și află că e un indicativ de la pompieri, întreabă de coșulețul cu cărți cu defect și află că sunt cărți cu mici defecte fără pagini lipsă, întreabă de partea cu panoul unde scrie 60 de persoane și află că pentru carantină s-a decis să fie maxim 10 persoane în librărie. Librăria Humanitas s-a deschis din 15 mai. Marcel a luat de pe raft o primă carte de autorul căutat, Nassim Taleb. E o carte care apare pe lista persoanei în cauză, dar i se pare greu de înțeles pentru că are noțiuni matematice și despre Gauss, cartea Păcălit de hazard. Așa că se aventurează spre o altă carte care îi apărea în listă persoanei,Antifragil. La Antifragil a mai văzut că sunt două coperți diferite, o ediție din 2012 cu 58 de lei și una din 2019 cu 65 de lei. A întrebat și la casă și a înțeles că e același conținut, doar coperta diferă și cuvântul de început. A mai văzut o carte tot de același autor pe care a răsfoit-o, “Când ți-e în joc pielea”. Și o a patra carte, “Lebăda neagră”. “Păcălit de hazard” a zis că e prea matematică și dacă va vrea și el să o citească nu o va înțelege. “Lebăda neagră”, “Păcălit de hazard” și “Antifragil” apăreau în lista de pe Goodreads a persoanei. Așa că a luat cartea “Antifragil”, pentru că era ultima carte care apărea pe raft în ediția din 2012, celelalte fiind din 2019 cu același titlu, era o carte pe care și el voia să o citească de mai demult. Și e un concept de care a auzit în urmă cu un an doi de la un itist. Și îl mai văzuse în descrierea unei poze la o colegă de facultate.I-a plăcut că în timpul șederii acolo a aflat cuvinte foarte interesante și stimulante mental cum ar fi ergodicitatea. Voi știți ce e? Și wow. Dorind să fim precauți de fapt putem deveni mai fragili. Dar îmbrățișând impredictibilul poate fi o cale mai bună de a învăța să deal with that (=să îi facem față).
Când ați stat ultima oară la o librărie sau bibliotecă?
Pentru mine ultima oară a fost septembrie, anul trecut, când am luat “Manualul stimei de sine” la sugestia unei prietene căreia i-am arătat orașul. Mi-am dorit de atunci să mă ocup doar de cărțile pe care le am și nu le-am citit.
Atunci când Marcel se înfurie el nu o face ca să jignească persoana cealaltă, nu aruncă cu invective ca să facă rău. Știu că e greu de înțeles. Dar Marcel caută să se elibereze. El ține în el rușinea că știe ce neputințe are, rușinea că nu reușește să facă sau să fie. Oboseala că trebuie să se potrivească într-o cutie neprietenoasă. Când Marcel aruncă în afară o face ca să se simtă el bine, nu ca să rănească. O facă pentru că nu știe ce să mai facă cu îngrijorarea, cu inadecvarea, cu stresul că nu poate deși lumea știe mai că poate. Atunci când a mers la medicul lui, Marcel a ajuns într-un punct în care și-a dat seama că medicul nu îl mai putea ajuta. Pentru că medicul confunda neputința reală cu neputința percepută și i se părea că Marcel nu vrea. Și în realitatea nu putea. De multe ori a pățit asta. Să știe că se afla într-o situație în care dădea tot ce putea și cei din afară să știe că poate și mai mult. Și el înghițea și se străduia să facă mai mult. Să țină în el și mai mult. Să se forțeze să realizeze și mai multe și mai bine și în mai multe locuri și cu x persoane și cu z standarde. Dar toate au o limită. Și capacitatea de a face lucrurile bine s-a transformat în otrava care îi inunda corpul atunci când apărea acel omuleț real care striga: Asta e ceea ce pot să fac! Nu mai trage de mine. Nu mă mai sfătui. M-am săturat. Știm noi ce poate Marcel și ce nu? Dacă ne credem mai deștepți atunci putem spune că da. Știm că Marcel va putea sta de mai multe ori la un spectacol de teatru ca să îl vadă din mai multe unghiuri. Va căuta oportunități pe avizierul de la facultate și își va poza afișele. Își va umple timpul cu activități ca să simtă iubire. Tu de câte ori ai încurcat neputința reală cu cea percepută? Și de câte ori ai fost prea dur cu un om despre care nu știai nimic? De ce este cum este. Și de ce nu poate fi altfel. E Marcel, e persoana care se simte departe de lume și departe de propriile dorințe. E persoana care își dorește să se vadă cu femeia iubită, dorință care îi apare în ultimul moment după ce a stabilit să doarmă la un prieten. Și în loc să îl sune pe dânsul să îi spună că va veni la el noaptea următoare, în schimb o refuză pe femeia iubită și își găsește motive pentru care e mai bună decizia aia. E o decizie luată pe necunoașterea unor lucruri luate de a fi reale. Nu l-a întrebat pe prieten ce părere are despre asta ca să vadă cum reacționează. Dar a considerat că se va supăra. Nu i-a scris la femeie că nu mai ajunge acolo. În schimb i-a scris niște rânduri care nu aveau nicio treabă cu motivul. Emoțiile sunt băgate niște nivele mai jos. Și e nevoie de mai multă furie, enervare, oboseală ca să iasă la suprafață. Ce e ok să faceți? La Marcel putința pe care o are e mai redusă decât la neurotipici. Dacă aveți dubii legate de comportamentul lui și de sursă și și dacă nu aveți dubii arătați-vă disponibili să îl întrebați și să vorbiți cu el ca să îl antrenați în discuție.
Exista cândva la un curs de genetică comportamentală o teorie privind principiul vulnerabilității diferențiate. Acolo se spunea că o persoană care are o anumită variantă a unei gene va fi mai predispusă spre a face depresie dacă nimerește într-un mediu care să îi activeze acea variantă a genei. Dar într-un mediu în care va găsi diferite oportunități, ea va știi să le valorifice mai mult decât un om care are o variantă simplă a genei.
Așa este un om cu Asperger din experiența mea. Este acel om căruia dacă i se oferă oportunități de creștere știe să meargă către ele. Știe să le valorifice pentru că își dorește să arate că e la fel de bun sau mai bun decât oamenii neurotipici. El va fi acea persoană care acceptă să ia rolul de organizator al unui cerc acolo unde nu e neapărat o funcție, ci acolo unde e o nevoie de a fi acel om pentru a organiza cercul. El va căuta să se dezvolte. El e Marcel. Omul cu Asperger din facultate.
Pentru el nu prea a existat ideea de a nu ți se potrivi ceva, ci a existat faptul de a vrea sau a nu vrea să te dezvolți, fie că era curs de improvizație, teatru simplu, de forum, recenzie de teatru, voluntariat la teatru, sau teatru forum în engleză. El vrea să își țină vie ieșirea din zona de confort prin aceste activități. Însă ceea ce vreau să aduc în discuție este și mediul. Cursurile de la facultate, profilul facultății pe care l-a urmat a fost îndreptat înspre progres, înspre deschidere și explorare. Și mediul face muzica. Alături de genetică. A beneficiat de un mediu care să îi stimuleze explorarea și dorința de a ieși din zona de confort. Marcel a reușit și datorită mediului în care a nimerit și s-a învârtit.
Și aici vreau să ajung la grefruit. Grefruitul este un fruct care are o anumită zeamă și sevă în interior. Odată tăiat, el are nevoie să fie consumat în timp de câteva ore. Așa și un om cu Asperger. Se înscrie la un curs de improvizație sau la un internship sau la un training sau să îl ajute pe un om la ceva. El are nevoie ca în acel mediu seva să îi fie consumată pentru a vitaminiza pe ceilalți la rândul său. De aceea e nevoie să îi fie pusă seva în valoare. Căci altfel se va usca. Și la fel și interesul. Atunci când pentru Marcel erau medii în care vedea că lucrurile se tratează la grămadă, de pildă în cadrul unui teambuilding de la un training din 2015 unde oamenii erau vreo 20 buluc în jurul unei mese și vorbeau doar câțiva care monopolizau discuția, interesul său scădea și cunoștințele sale nu erau valorificate. În schimb atunci când Marcel avea contexte în care ceea ce spunea el era dezbătut, analizat atunci și engagementul lui creștea.
După ce aflați cât de valoros e un om, nu îl lăsați să se veștejească. La fel și greful. După ce l-ați tăiat și i-ați descoperit seva mâncați-o.
Marcel nu le spune celor din jur exact atunci când se înfurie pentru ce s-a înfuriat. El ține în el și strânge depozite de furie. El îmbracă furia sub alte forme. Sub formă uneori de sarcasm de enervare amuzată, de sugestie ocolită în direcția pe care îl doare.Să zicem că Marcel s-a înfuriat pentru că nu a fost întrebat legat de o ieșire la o socializare unde era și alt prieten și Marcel a ales să țină în el mai mult timp. Până a explodat în timpul unei discuții despre o înghețată de care auzise că se mâncase și la acea socializare. El va face cercetări prin întrebări simple și la fel de banal își va exprima furia. El va alege să facă din furie artă și o va transforma în ceva prin care să o facă să vorbească. Furia îl poate face să se simtă blocat într-o cutie. Iar dacă se întâmplă des asta e necesar să îi crăpăm capacul cutiei pas cu pas prin lărgirea zonei de confort, dar cu atenție. Și în niciun caz Marcele să lărgești zona de toleranță a furiei dacă a depășit pragul la care îți face un deserviciu neexprimând-o. Furia e ceea ce rămâne când toți ceilalți au plecat în treaba lor. Furia în Asperger din ceea ce știu eu de la surse sigure (Marcel) e că tristețea se poate converti în furie și să se amestece una cu alta. Este și din cauză că un om cu Asperger procesează mult mai adânc ceea ce ține de întâmplările de zi cu zi, de respingere, de neacceptare, de sentimentele de inutilitate. El le simte la o rezoluție mai mare. Un neurotipic vede 360 P, iar un om cu Asperger vede 4 K. Îi este mai greu să se detașeze de ceea ce îi suscită atenție emoțională. De aceea e și așa de greu să își scoată din minte ce l-a înfuriat, ce l-a întristat, ce l-a durut. Un neurotipic nu vede lucrurile așa. Dacă se întâlnește cu oamenii de obicei nu are în plan conștient o strategie pe care să o folosească să vorbească cu ei, dacă e vorba de o întâlnire așa, laissez-faire, într-un context amical. În schimb față de neurotipic omul cu Asperger alege o strategie, e atent la gesturile celorlalți și la subiecte și își propune să țină minte ceea ce spun ceilalți ca să arate că e interesat. Marcel e acel om care dacă într-un context de prieteni tu îl consideri pe el omul cel mai îndepărtat, dacă tu vei fii curios de un cântec pe care nu ți-l poți aminti, Marcel se va duce acasă. Și va începe să caute toate melodiile posibile care ar putea semăna cu cântecul tău și ți-o va trimite. Pentru că așa știe el să arată că ține la ceilalți. Marcel nu va știi răspunsul la o întrebare și nu va răspunde. Dar când te va găsi și după câteva luni te va întâlni pe tine, omul acela din tabăra de psihologie care ai întrebat aia își va aminti de tine și îți va da răspunsul. Asta consider eu om de cursă lungă. Asta arată de fapt cât de complex e circuitul lui Marcel. Întrebările celorlalți ajungându-i în memoria de lungă durată și suscitându-i interesul.
Marcel se simte responsabil pentru ce simt ceilalți chiar și atunci când nu e cazul. Dacă o persoană dă semne că ar fi furioasă la telefon sau față-în-față, Marcel ia acea emoție asupra lui. El nu simte că a ales asta. Ci, că acesta e programul lui by default. Să fie aplanator, ca un paratrăsnet. Marcel simte anxietate când trebuie să dea un telefon. Deoarece simte că în timpul apelului trebuie să intre în papucii altcuiva. Și simte presiune. Și rigiditate. Simte că nu se poate exprima liber. E ca și cum în timp ce formează numărul, Marcel intră într-o cameră undeva ca într-o salină, simte rigiditate, simte că se depersonalizează, pentru că nu vorbește la telefon ce simte, ci vorbește cum crede că ar vorbi și ceilalți. Marcel în realitate știe deep down în subconștient că el nu e aplanator și că furia nejustificată venită din exterior căreia nu îi ripostează îi creează lui depozite de frustrare. Imaginați-vă că pentru el de fiecare dată când nu spune ce simte, sau ce ar vrea el să spună se strânge o legătură de dinamită. Cum se poate dezamorsa? Marcel își face procese de conștiință după un apel. Își promite că în alt apel va fi cum e el. Își ia notițe pe caiet.
Își notează ce și cum să spună… Apare nevoia de a suna o anumită persoană…..toată ziua se gândește la asta. Încât e sleit de puteri. De ce e așa? Așa e pur și simplu mintea lui Marcel, plină de scenarii. O dată cu nevoia de a suna o x persoană, imaginați-vă că în cârca lui Marcel se pun mai multe pietre într-un rucsac. Atunci când formează numărul, la pietre se mai adaugă și nisip. În timp ce vorbește se adaugă cuburi de gheață. Și după ce termină se simte ca și cum cineva i-ar fi pus acele pietre, cuburi de gheață și nisip. Cineva l-a obligat să le poarte. Cine? Mintea lui întortocheată de om cu Asperger prin care interiorizează, prin care se simte cu un nivel mai jos decât ceilalți.
E ca și cum ceilalți ar comunica la parter și la etaje mai de sus și Marcel ar fi la -1. Îi aude și îi vede ca pe toți ceilalți, dar nu le poate comunica exact ce simte cum ar face toată lumea neurotipică. E un strat de psihic care se interpune între ceea ce gândește și ceea ce spune. E ca un material izolant interpus între gândurile spontane și vorbire. Ce puteți face voi care locuiți la parter să îl ajutați? Puteți să îi bubuiți în cap. Să loviți în plafonul căsuței lui cu picioarele, crezând că el face zgomot când de fapt zgomotul e în voi. Saaauuuu, puteți să observați. WOOOW! Așa de simplu? Să ascultați pentru a reflecta. Să dați timp. Să vă luați obiective specifice. Să observați cum e acea lume de dedesubt pe care voi nu o cunoașteți și o rejectați cu așa de multă ușurință și nonșalanță. De pildă, dacă Marcel stă la -1, atunci cei care stați la parter, la 1, la 2, la 3, căutați să îl provocați la discuții. Să găsiți acele cuvinte care l-ar face pe Marcel să pună piciorul și cărămida către parter. Să găsească cordelina prin care să escaladeze acel decalaj. Poate și singur. Dar e mult mai greu. Altfel o va escalada dacă va fi cineva care să îl asigure de partea cealaltă a cordelinei. Viața nu e despre ceea ce vrem noi de la ceilalți. Viața e despre ce îi ajutăm pe ceilalți să devină. Despre cât ne dăm interesul de a-i ajuta pe oameni ca Marcel să ajungă la același nivel de comunicare. Pentru că mai e un secret. Poate că Marcel e ca nivel de comunicare la -1. Dar printre pietrele pe care le poartă în sac sunt și pietre prețioase, sunt și cuburi care au fost înmuiate în șampanie și nisip de Bulgaria. Acum ce spuneți? Merită să îi țineți cordelina lui Marcel?
P.S. Dacă lumea lui Marcel nu ar fi și lumea voastră s-ar surpa. Dacă bubuiți în parchet, bubuiți în plafonul lui Marcel. Voi ați sta la -1 și restul cu un etaj mai jos. This is not a threat,dude, this is pure physics.Btw, writing this post reminds me of Upside down movie, 2012? Who saw it?
Photo credits Imagine de Hans Braxmeier de la Pixabay Description: Your photo is not a mistake, i am not drunk, i am a flying dog and i am sleeping. Wishing all the different flying dogs a good digestion.
Marcel ca om cu Asperger nu e un om care să își arate emoțiile pe față. Dacă e întrebat de un prieten direct ce simte legat de o situație, Marcel nu îi va spune că îl afectează. El va spune că nu îl interesează, ca să nu arate că îi dă ție satisfacție pentru treaba respectivă. Marcel are neputințe, dar nu vrea să le arate. Dar neurotipicii l-au forțat să o facă prin distanțarea lor.
Marcel nu vrea să se hrănească din emoții negative. Dar ceilalți l-au obligat pe Marcel să o facă. De fiecare dată când îi spun ce e greșit la el. De fiecare dată când aleg să îl lase deoparte. De fiecare dată când râd pe criterii de superficialitate. De fiecare dată când își sapă propriul râu de suferință, adăugând la supărarea lui Marcel. Tu nu fii ca ceilalți! Alege să sapi la rădăcina comportamentului lui Marcel și nu te lăsa păcălit de ceea ce se vede la suprafață.
Marcel nu e genul de persoană care să se omoare după a pune pe facebook status-uri cu #feeling happy and delighted with friends, # enjoying eating togheter, pentru că el știe că viața e dincolo de cuvinte. Și a știut asta după ce a avut perioade în care s-a omorât după ele. Îi era frică să dea tag. Îi era frică să posteze. Îi era groază să își dea check-in. Și stătea cu nopțile ca să se lupte cu această anxietate de a posta. Dar acele perioade l-au ajutat să înțeleagă azi înțelege viața altfel. Viața e mult mai complexă. Nu stă doar în statusuri și în niște cuvinte cu hashtag. Nu alea arată cât ești de important.
Deși Marcel asta a crezut că îi lipsește. A realizat mai târziu că nu lui îi lipsește, ci lor le lipsește. Le lipsesc conversațiile cu argumente. Le lipsește dezbaterea. Le lipsește acceptarea diversității. Și asta nu se demonstrează printr-o poză cu x persoane cu text bombastic. Asta e doar un bonus la ceea ce înglobează și spre ce ar trebui să tindă să înglobeze relațiile interumane.
Fii deștept! Folosește statusul pe care îl postezi pe facebook ca bonus la o cunoaștere diversificată a acelor oameni și nu ca un pretext la o expoziție în care să afișezi ceva ca să fie, că doar e nevoie să fie ceva….Ceea ce se întâmplă nu se întâmplă doar ca să fie. Ci ca să fie+explorat. De asta se întâmplă. Noi nu suntem exponate într-o vitrină, făcute dintr-un anume aliaj care rezistă la x contexte și situații. Noi suntem emoție, noi suntem nevoi, cunoaștere, diversitate și idei. Noi dăm valoare acestei lumi atunci când suntem ceea ce explorăm că suntem și nu doar atunci când suntem ce credem noi că ar trebui să fim.
Nouă celor cu Asperger ne e dificil de cele mai multe ori să spunem când vrem ceva. Dacă văd la cineva o fasole cu cărniță mi-e greu să identific în timp util acea dorință și să spun că vreau acea mâncare. Vreau să o gust.Vreau să o simt. Nu e așa de simplu. Cum am spus în trecut e la fel de absurd să îi ceri unui om cu Asperger să înțeleagă ceva ce nu s-a spus explicit, ca și cum i-ai spune unui francez să vorbească engleză, unui șchiop să facă pas săltat sau unei pisici să latre. Noi nu avem by default acest lucru.
Eiii, când vine vorba de dorințele proprii și exprimarea lor frustrarea atinge cote nebănuite. Recent, mi-am dat seama că sunt un om destul de furios. Și sunt furioasă atunci când ceilalți îmi pretind să știu să le spun declarativ ce îmi doresc. Dragii mei, comunicarea e mai complicată de atât. Cel mai adesea, ca să afli ce își dorește un om cu Asperger ar trebui să îl iei pe ocolite, să îi pui întrebări și în funcție de tendința pe care o are de a răspunde să iei o decizie. Să vă dau un exemplu. Eu vorbesc cu Marcel care are Asperger și îl întreb dacă ar vrea să vină și el la o socializare cu 8-9 colegi comuni. Marcel are mai multe dificultăți în minte pe care eu nu le văd. Nu știe cum să își managerieze emoțiile când cineva din grup îl obligă mai mult sau mai puțin voalat să își comande un anumit fel de mâncare, să zicem pizza.
Se simte atacat și îi crește tensiunea. Ei, pe urmă, lui Marcel nu îi place un anumit joc care s-a jucat cu acei colegi altădată când a ieșit, pentru că nu îi vedea sensul și se teme că nu va știi cum să spună asta categoric fără să își iasă din pepeni. Ca să fac o glumă aici pe marginea ilustrației create de Alexandru Purcărea, fondatorul glumiței aș spune că scoaterea din pepeni nu e rea, pentru că atunci când un om e scos din pepeni reușești să vezi ce simte el de fapt. Și un om cu Asperger e literaltmente un butoi cu presiune. Așa că aveți grijă ce spuneți și ce țigară aprindeți lângă el.
#Glumiță
Dar să revenim la Marcel. Marcel are acea teamă de a se exprima legat de mâncarea pe care vrea să o aducă sau să o comande. Nu îi place un joc anume și nu știe cum să spună asta așa direct. Și pe lângă asta cineva s-a legat de o persoană de acolo pentru că nu a știut o regulă nescrisă și Marcel a simțit furie. Din toate aceste date și din răspunsul declarativ pe care mi l-a dat Marcel, că nu vrea să vină eu, aș decide că el chiar nu vrea să vină. Dar eu nu sunt un om ca toți ceilalți. Eu știu că nu ține de evitarea contextului ca Marcel să învețe să se exprime. Știu că Marcel are nevoie de contexte ca să învețe asta. Și mai știu că Marcel valorifică comunicarea cu ceilalți și chiar dacă poate se simte obosit de ea, îi este mai bine comunicând și obosind decât evitând aceste ocazii și stând singur. Deci eu știu că răspunsul nu stă în ceea ce mi-a dat de înțeles Marcel aparent, ci e dincolo de asta. Și nu puteam știi asta doar întrebându-l declarativ. Pentru că Marcel nu e neurotipic. Marcel are Asperger. Și el trăiește o beznă a emoțiilor și dorințelor proprii.
Le știe dar nu știe să le exprime. Poți să devii o legătură de broccoli dacă tu ești un ananas? Poți să fii un tort de pișcoturi cu frișcă și căpșuni dacă tu ești un pilaf cu cărniță? Evident, nu. Poți să ai pretenții de la o firmă de delivery să îți aducă o pizza de un anumit fel. Dar nu poți cere de la un om cu Asperger să fie ceea ce nu este. Și mai ales atunci când încearcă foarte mult și tu ești un om intolerant față de el mi se pare că acolo e deja ipocrizie. Problema cea mai mare e că din păcate Marcel ca om cu Asperger a încercat să se apropie de lumea neurotipicilor și să învețe să se exprime. Dar neurotipicii nu au depus efort să facă asta. Ci îl critică în continuarea pentru ceea ce nu știe. Și nu încearcă să înțeleagă. Hai să vă recomand ceva. Un simulator de Asperger al lui Marcel pentru voi.
Treziți-vă mâine dimineață. După ce v-ați trezit, uitați-vă pe facebook și scrollați către notificări. Scrollând, vă cad ochii pe un post al unui coleg la care vreți să puneți un comment să vă dați cu părerea, deoarece e un subiect interesant și bun de dezbătut. Vă vine un mesaj în cap, dar vreți să îl mai cizelați. Mai trec 15-20 de minute. Încă nu ați postat commentul, pentru că în funcție de forma mesajului vă gândiți la ce ar scrie fiecare din cei 40 de membri de pe grup. Mai trec 30 de minute. Începeți să nu vă mai încredeți în nevoia de a scrie acest mesaj. Mai trec 20 de minute stând să vă întrebați dacă mai merită sau nu. Și vi se pare că nici nu mai are rost pentru că oricum știți deja ce se va răspunde. Vă simțiți sleit psihic, deși nu ați postat nimic, stând și analizând variantele de mesaj și posibilele răspunsuri. Și după acea stare de oboseală psihică începeți și deveniți furios pe neputința de a alege în timp util și de a simți reacțiile la cald ale oamenilor. În timp această situație duce la alte situații care vă fac să vă crească tensiunea. Aveți două opțiuni atunci autoagresivitatea sau heteroagresivitatea. Adică să o direcționați către dumneavoastră, făcându-vă rău în mod inconștient sau mai mult conștient, sau să o proiectați către ceilalți. Probabil că mulți oameni din tabăra filantropilor ar declara că e mai bine să o proiectezi către tine, să nu îi faci pe ceilalți să se simtă vinovați. Și tabăra egoiștilor ar zice că să o proiectezi pe ceilalți. Ideal ar fi să înveți să o iei pas cu pas să nu te mai afecteze. Asta după mult mult exercițiu. Ei cum vi se pare exercițiul lui Marcel?
Cancun de Jordi Galcerán, regia Theodor Cristian Popescu. Spectacolul a fost pus în scenă la Teatrul Regina Maria în anul 2014, în premieră națională.
Cancun, o piesă de teatru frumoasă ca o vacanță în Mexic. Actorii, alături de decorul estival ne ajută să ne transpunem în starea de relaxare, de a lenevi la malul mării, depănând amintiri cu ceea ce am vrut noi să fim și ceea ce am devenit. Stând leneși, într-un șezlong, sorbind dintr-o limonadă, încercând să visăm la persoana cu care ne-am fi dorit de fapt să fim, persoana la care am renunțat prea ușor.
Caracterul lui Vincente, interpretat de Petre Ghimbășan este un om care cunoaște furăcioșii hotelieri din partea locului. Una din declarațiile sale arată asta specific atunci când Laura, interpretată de Corina Cernea împreună cu Pablo, interpretat de Șerban Borda le aduce la cunoștință lui Vincente și iubitei sale, Reme, faptul că au găsit lângă frapieră în camera lor o sticlă de șampanie. Vincente este parcă obișnuit cu oamenii care storc banii de pe unde pot atunci când mergi în România în concediu, luându-ți-se preț separat pe parcare, preț pe șezlong în fiecare zi și alte șmecherii.
Se pare că au ajuns și în Cancun. Pentru că Vincente, foarte abil și fiind chiar într-un moment intim cu iubita sa, Reme, declară răspicat cu o mierozitate specifică momentului că va suna imediat la recepție, ca să afle cât costă șampania pe care le-au lăsat-o în cameră.
După o vreme de relaxare, Reme, iubita lui Vincente începe să depene amintiri legate de seara când s-a cuplat cu Vincente, seara când s-a sărutat cu el prima oară, atunci când Pablo a condus-o acasă pe Laura. Aparent, depănarea de amintiri e una obișnuită. Dar la o privire mai atentă se poate extrage altceva. Un anumit regret al lui Reme fiind și parte din plotul piesei. În jurul acestui regret al lui Reme stă împachetarea acțiunii și desfășurarea ei.
A doua zi Reme se trezește pe doc, cu vântul care suflă în stuf, cu amintirea nopții cu șampanie și cu o stare de confuzie. Pablo stă acum în bungalowul unde stătea ea cu Vincente, iar tricoul lui Vincente în carouri și cu nuanțe de verde e purtat acum de Pablo. Tricoul lui Pablo roșu cu albastru cu carouri a ajuns pe Vincente. Copiii lui Reme sunt ai Laurei și tot ceea ce crede că a trăit este de fapt ceea ce aparține celuilalt cuplu.
BUNGALÓUs. n. locuință din lemn și împletituri de trestie, cu un singur etaj și înconjurată de vegetație. ◊ casă mică din materiale ușoare, la țară sau pe malul mării, în timpul vacanțelor. (< engl. bungalow) (Dex online)
Reme încearcă să refacă firul întâmplărilor. De ce s-au schimbat locurile? Și tot ce își amintește e o povestire a lui Pablo legată de experiența lui cu Laura într-un club de schimbat cupluri cu un mascul care mirosea așa de rău că a spart-o pe Laura.
Conceptul acesta de piesă mă face să mă simt liberă. Sentimentul pe care l-am avut urmărind piesa a fost nevoia de explorare. Nevoia de a explora ceva ce în viața reală, de zi cu zi, nu ar avea loc. Sau ar fi considerat aiurea. Aici, în Cancun, putem să ne imaginăm cum ar fi fost dacă un lucrur ar fi fost diferit. O decizie ar fi fost altfel. Ce am fi simțit dacă am fi ales altceva?
Vincente chiar e curios de asta. După cum îi spune după efuziunea sa de furie Laurei: Ce să fac cu trei mașini? Unde să mă duc? Mi-ai luat cheile singurei mașini care mă putea duce undeva!!!
Vincente, interpretat de Petre Ghimbășan
Piesa este nevoia de aer transpusă în act. O nevoie de a ieși din rutina care ne poate omorî, în care ne simțim ca într-un carusel în care ne-a pus cineva și ne-a lăsat acolo. Iar noi?
Trăim așa. Că așa se face. Așa face toată lumea. Așa trăiește mare parte din lume. În rutina unei relații. Fără picanterii, fără schimbări de cuplu, fără noutăți, fără să se întrebe și să exploreze fantezii cu alte persoane în interior minții proprii. Piesa vine ca o picanterie pentru acei oameni care au nevoia să exploreze ieșirea din rutină. Rutină a unui cotidian care omoară mai mult decât experiențele negative sau pozitive propriu-zise.
De multe ori m-am întrebat “cum ar fi fost dacă?” legat de muuulte întâmplări. Evident că nu poți găsi un răspuns adevărat. Dar poți explora în teatrul de forum unde povestea poate fi oprită și spectatorul are puterea de a intervini cu o soluție șiiii mai e un loc….
În Cancun.
Cum ar fi să te trezești în pat cu un tip cu care ai fi vrut în trecut să fii? Și care e complet dezbrăcat? Ar fi de speriat la prima vedere. Ai nega. Așa ceva nu există. E o glumă. E o farsă. E un scenariu ciudat pus la cale de altcineva. Dar dacă ai vedea că scenariul nu se termină și se adâncește către a părea real? Atunci? Viața alege și se consultă și cu noi. Important e să ținem urechile ciulite pentru când ne va chema la consult.
O altă dilemă de care se lovește Reme e perceperea intimității. Atunci când o persoană cu care știi că ești intim/ă o vezi că e intim/ă cu altcineva te iau mai multe stări. Mai întâi confuzie amestecată cu siderare, după care simți că ești într-un teatru ieftin, apoi negare și apoi resemnare. Și aici mă reîntorc la regretul lui Reme. Ea s-a resemnat de mai multe ori în trecut. Nu a încercat să vadă “cum ar fi fost dacă?”. Și totuși acest “dacă” nu ține de noi. Ține de un timp care nu ne mai aparține. Reme interpretată de Ioana Dragoș Gajdo atunci când se trezește e o Reme confuză. Nu înțelege cum de Vincente e cu Laura, e furioasă pe noaptea lor de amor și îi dă apropouri. De pildă faptul că cu ea nu prea are asemenea nopți și că e “o putoare care stă dedesubt”. Se pare că jocul lui Pablo și dorința sa a devenit realitate. Acum o are pe Reme și poate să iasă cu “măgăoaia” goală din bungalowul lui Reme.
Schimbarea de cupluri scoate la iveală problemele din relațiile fiecăruia. Și incompatibilitățile. E nevoie uneori să mai faci și picanterii ca să îți dai seama. De pildă să încerci să ieși și cu alți oameni. Să te gândești la cum ar fi să fi cu altcineva. De dragul picanteriei. Laura și Vincente par mai bucuroși de joc decât Reme.
Costumațiile sunt specifice vacanței, cu pantaloni albi, de pânză și largi tot de pânză, cu cămăși în carouri. Cu rochii largi cu flori în păr și cu brățări estivale. Îmi place tricoul verde purtat de Ioana Dragoș Gajdo cu fusta lungă cu flori pe mijloc și cu roșu și cu dungi de-a lungul mijlocului de flori.
Furia lui Reme legată de jocul celor doi, în care declară:” M-am săturat Pablo de jocul ăsta. Tu știi că eu azi la plajă m-am prefăcut că dorm, ca să vă surprind? Vă jucați rolurile foarte bine. Mie nu îmi place deloc jocul ăsta.” Ce nu știe Reme e că jocul e viața însăși. O viață care a trecut mult prea repede și prea trăită în siguranță. O siguranță și o rutină care ne omoară.
Mă bucur să văd că până la urmă jocul se intensifică. Și intră și Vincente în joc instruit de Pablo :Tu ești soțul ei.
Vincente: Și ce trebuie să fac?
Pablo: Spui “da” la tot. N-o contrazici.
Laura: Dar fără să exagerezi.
După ce intră și Vincente în joc Reme începe să își dea seama de regretul ei și de ceea ce își dorea demult. În realitate ea nu îl dorea nici pe Pablo și nici pe Vincente. O piesă ca o vacanță către tărâmuri neexplorate ale dorințelor subconștiente. Un loc unde acele dorințe se pun în practică spre a fi explorate. Un tărâm estival unde poți să mergi la granița dintre imaginație și ficțiune. Camcum ar fi să mergi și tu în Cancun cu un cuplu cunoscut și să joci jocul?
Astăzi este un început de săptămână superb, pentru că sunt productivă în ceea ce privește ideile de ilustrare, pentru Asperger și furie mai ales. Este un început de săptămână în cadrul căreia anumiți neurotipici mă fac să mă îndoiesc de bunătatea umană, și mă fac să îmi pun la îndoială actele de bunătate ale unora. Însă dincolo de asta, sunt bucuroasă că zilele trecute neurotipicii mi-au adus la fileu o temă vastă și anume regulile nescrise. Ooo, da. Dacă mie ca om cu Asperger nu mi se spune expres ceva, înseamnă că pot lua cum simt eu atitudinea cuiva.
Un cunoscut povestea în același context de bastionul educației lui și a adus în discuție o poveste în care a refuzat bunătatea unei nemțoaice, de a-i oferi prăjituri, fiind crescut pe sistemul românesc ,de a refuza pentru ca omul la rândul lui să insiste să îți ofere și tu să accepți. Însă nemțoaica nefiind crescută pe același sistem, a luat nu-ul ca atare și și-a retras oferta. Din acea întâmplare el a înțeles că e important să știe că oportunitățile vin și pleacă și că e bine să se înfrupte din ele când apar.
Aici vreau să mă reîntorc către neurotipici și să îi întreb: Dacă voi sunteți într-un sistem, vi se pare normal să vi se spună ceea ce aveți de făcut și să nu fiți trași la răspundere pentru lucruri pe care nu le-ați făcut și pe care nu vi s-a spus că ar trebui să le faceți. De asemenea considerați că dacă mergeți într-o țară străină e necesar să vă adaptați la lumea aceea. Dar v-ați adapta doar din ceea ce observați? Sau ați pune și întrebări?
Dacă ați face ceva într-o țară străină, o acțiune obișnuită, pe baza căreia ați fi prost văzuți, ați fi ok? V-ați simți în regulă? Nu, pentru că nu ați știut ca aceia din partea locului și cum știu ei. V-ar plăcea să vi se explice de ce nu a fost ok și ce s-a întâmplat bănuiesc. Ok. Imaginați-vă că ați trăi într-o lume de oameni cu Asperger, că tot s-a estimat în 2015 la nivel global ca fiind 37,2 milioane. Și că ați fi ostracizat pentru că puneți întrebări prea simple. Pentru că mergeți cu raționamentul prea direct în loc să îl luați pe pași. Că cereți lucruri directe, în loc să aveți o strategie alambicată pentru a le cere. Că aveți raționamente de suprafață și că judecați prea ușor și trageți impresii greșite pe lucruri lacunare. Imaginați-vă că toate aceste lucruri ar fi ostracizate, arătate cu degetul, vânate, hulite, vorbite de rău și scuipate.
Ar fi ceva greu de imaginat?
Cu siguranță. Pentru că trăim într-o lume de neurotipici. Dar asta se întâmplă cu cei cu Asperger. Sunt huliți din cauza raționamentului lor, sunt miștocăriți și li se cer lucruri pe care ei nu au cum să le știe. Li se cer să cunoască lucruri care nu li se spun, reguli nescrise. Și aici hai să vă dau ipotetic o situație. Sunteți cu câțiva cunoscuți la o ieșire la un prieten comun. Fiecare aduce câte ceva, suc, popcorn, cireșe. Și la sfârșit rămâneți vrei 5-6. Pentru că începe ploaia începeți să ajutați la strâns de mese, scaune și gazda vă spune așa :”Dragii mei, pentru că știți că eu mă omor după sucuri, vă rog luați-le!” și se apucă și le distribuie și întreabă cine vrea aia, cine vrea aialaltă și vă dă chiar și lucruri de care nu aveți nevoie, dar le luați din politețe. Și după ce se face împărțeala asta, cineva din grup pârăște una din persoanele căreia i s-au distribuit acele lucruri la șăful bandei, adică organizatorul întrunirii. Iar șăful bandei spune persoanei pârâte că a auzit că a făcut așa și chiar după ce i s-a spus că gazda le-a împărțit, să i se spună de către șăf că era ok să i le lase ei. Auzind treaba asta mă întreb, cum să nu fii apoi paranoic și să nu mai crezi intențiile oamenilor? Cum să mai crezi adevăr ceea ce auzi? Față de trecut… pot să spun că mie dacă mi se întâmpla situația asta, cu siguranță aș fi reacționat furibund, deoarece odată că persoana în cauză care a pârât fie nu s-a documentat, sau fie a vrut sa acuze fără dovezi. Și mai mult decât atât, neurotipicii își fac un titlu de glorie din a-i arăta cu degetul, pe cei cărora li se pare că nu cunosc anumite reguli nescrise. Eu am fost obligată să îmi aleg pizza, deși nu am vrut. Nu m-am simțit în stare să o mănânc și am vrut să o împart cu cei de lângă ,dar nu am găsit. Nu mai accept niciun neurotipic să se lege de mine pe criterii de reguli nescrise. Așa cum nu pretinzi de la un șchiop să facă pas săltat, unui francez să înțeleagă engleza, unui mut să cânte, unui neurotipic să știe raționamente complexe sau unui striper să știe să se roage, la fel și unui om cu Asperger nu e logic să îi pretinzi să cunoască regulile nescrise.
Astăzi de Dragobete la Studio act s-au strâns câteva zeci de oameni cu dragoste de soluții și cu dragoste de teatru de forum. Un gen de teatru unde oamenii pot interveni și schimba povestea. Scenariul avea în vedere o fată care era chemată de iubitul ei în Italia la părinții lui. Problema era că fata ajunge să fie traficată și întrebarea este cum poate fi schimbată povestea. Mi-a plăcut publicul pentru că mi s-a părut că a fost eager de cunoaștere și receptiv la soluții și dornic de a găsi răspunsul. Soluțiile au fost ca vameșul să se uite mai atent pe documente la vamă, prietena ei să discute cu mama ei, fata să îi ceară mai multe detalii. Am dat și eu câteva indicații regizorale.🧐 >>Am încredere în tine, dar nu am încredere în părinții tăi E nepoliticos să mă aștepte acolo, e mai bine să vină ei aici.<<
+o soluție de la mine-Fata să accepte față de el să vină și să fie de acord, dar pe la spate să se intereseze despre el și despre părinții lui. 🧠🗣
După soluțiile găsite și punerea lor în scenă au vorbit două persoane de la Abolishion și People to people despre cum putem preveni și despre cum e important să fim atenți în jurul nostru la ceilalți atunci când vedem ceva că e în neregulă. De exemplu la un apartament vin mai mulți bărbați sau mai multe femei, o prietenă își schimbă comportamentul- să discutăm cu ea să nu o lăsăm așa, să ne punem întrebări. Traficantul e o persoană care speculează slăbiciunile persoanelor pe care le atrage. E acolo pentru tine, vorbește cu tine, îți promite ceea ce alții nu îți dau, îți acordă atenție. E necesar să testăm comportamentul unui om. Să îi punem întrebări să vedem cum reacționează, să îl vedem în mai multe ipostaze. Să nu acceptăm să ne atașăm și să ne întâlnim cu persoane pe care le-am cunoscut în online. Și e bine să avem o doză de paranoia în noi când o persoană străină ne acordă înțelegere și atenție. Și chiar dacă ne certăm cu familia să nu uităm că ei ne iubesc cel mai mult. E bine să punem la îndoială vorbele unui băiat cum era Armando. Pentru că nici în străinătate nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Felicitări publicului! Oameni mișto. Felicitări Georgeta Szabo pentru implicare și pentru antrenamentul voluntarilor!
24 februarie 2020
Am drag de acest gen de teatru. În 2017 la început de februarie am jucat genul acesta de teatru în engleză la Cinema Mărăști cu Paula Bravo Sánchez despre theater about oppressed, unde ne-am întins cam o oră peste piesă cu soluțiile. De asemenea am mai jucat în cadrul unui proiect a lui Cecile Denveaux la Urania Place în 31 martie 2018 tot pe partea de opresiune sexuală. E un teatru care te hrănește ca spectator. Te face să fi și de partea cealaltă de partea actorului. Să dorești să pui o cărămidă de la tine.
wonderland 