wonderland

Obsesia (după piesa Andrei, Vina mea)

Tu nu ai nicio vină, eu obturez a ta lumină

Și gândurile pentru tine sunt ca un Babel

Oprind  acea lumină vei gândi ca într-o vizuină

Și muzica-ți va fi doar obsesia

Până într-o bună zi când le vei scrie pe foi

Vei merge la doctor pentru a te ajuta în acest război

Când ce gândești e împotriva ta, doar tu ai de pierdut

Dacă obsesia te ajunge în ce compulsii ai scăpat

Ea nu te va uita

Oriunde vei pleca

Și dacă vei fugi în altceva

Când se vor întreba

Ce e penumbra asta

Spune-le că e doar obsesia, Obsesia, Obsesia

Eu nu am nicio vină

Pentru mine e ca o nicotină

Fără să ruminez nu puteam , ea era

Când se făcea lumină mă simțeam ca o rogojină

Eu chiar nu am nicio vină, doctorul spune că n- am

Oare într-o bună zi

Voi reuși pe foi

Vorbind cu tine

Să ies din acest război

Când ce gândesc e contra mea

Cu gândurile am luptat

Dacă terapia e răspunsul

De ce am evitat?

Ea nu te va uita

Oriunde vei pleca

Și dacă vei fugi în altceva

Când se vor întreba

Ce e penumbra asta

Spune-le că e doar obsesia, Obsesia, Obsesia

Noaptea te supăra

Ziua te activa

Nici cu Anxiar nu ceda

Și nici cu altceva

Gânduri ea nu cerea

Gânduri doar oferea

Răspunsul e terapia

Ea nu te va uita

Oriunde vei pleca

Și dacă vei fugi în altceva

Când se vor întreba

Ce e penumbra asta

Spune-le că e doar obsesia, Obsesia, Obsesia

10 mai 2020

Ca om cu Asperger îmi e ciudă că nu pot consemna cât aș vrea dintr-o zi. Dar măcar lucrurile interesante le voi consemna. Am întâlnit un preot în haine de sport. Adidași verzi, trening legat de brâu și șapcă întoarsă în spate. M-am dus de mai multe ori spre el și și el dădea semne că m-ar cunoaște. Prima dată l-am recunoscut după voce. Și mai apoi m-am uitat la fizionomie. S-a oprit să discute cu mai mulți oameni. Și l-am tot analizat. Însă imaginea lui nu se potrivea cu ceea ce cunoșteam din memoria explicită. Dar avea aceeași expresie ușor cucernică și un zâmbet de un anumit fel și un timbru foarte asemănător. Am mai văzut un element interesant. O tipă în rochie gri, gen școlăriță și cu papuci cu puf în picioare. Dar preotul, jos sutana. A fost elementul picant al zilei.

4 mai 2020

Astăzi a fost o altă zi de viață pentru mine. O altă zi în care am simțit frig. Nu știu dacă de la vremea de afară care m-a răcit, de la sentimentele mele neexprimate. Dar după o multă vreme am putut din nou să plâng. O perioadă în care furia a fost printre singurele emoții pe care le-am simțit. Multă vreme le-am reprimat și nu m-am simțit bine. Plâng pentru că sunt persoane care nu mă înțeleg. Și chiar dacă nu mă înțeleg își arogă drepturi referitoare la viziunea mea. Îmi spun lucruri prin care mă fac să realizez că ceea ce simt eu nu e important. Important e că ei “știu” mai bine decât mine ceea ce simt eu. Și mi-e frig. Și din cauza asta. Mă simt singură și tristă. Din această cauză după ce m-am despărțit de doi prieteni m-am reîntors pe mal ca să plâng pe o bancă. În mulțimea aceea de copii, am văzut un grup de copii care se jucau de-a v-ați ascunselea și, după bocetul acela, pe care l-am simțit și m-a ținut vreo 10 minute, mi-am ridicat privirea spre ei, și am început să îmi amintesc de copilărie. De acea perioadă în care jocurile de acest fel îmi aduceau lumină în suflet. Plânsetul m-a scuturat ca un frig ce mi-a pătruns în corp. M-a făcut conștientă de singurătatea mea, și cumva mi-a adus și stabilitate prin această conștientizare. Am uitat cât de singură sunt de fapt. Uitasem. Îți mulțumesc plâns că mi-ai reamintit. Mulțumesc că ochii mi i-ai clătit și ai adus claritate în a mea privire. Te iubesc plâns, că ai reapărut de două zile în viața mea. O doamnă mi-a spus când m-am întors spre casă cu bicicleta că: “Domnișoară, de ce nu mergeți pe pista de biciclete?”

Eu i-aș fi spus acum privind în urmă că nu mă duc pentru că și pietonii se duc pe pista de biciclete. Nu m-a mai deranjat deloc ceea ce mi-a zis atunci, pentru că eram mult prea tristă. Și deși nu a zis pe un ton urât, m-a deranjat puțin. Însă nu destul de mult încât să ies din carapacea mea și să îi spun ceva la schimb. Nu am avut energia necesară să îi răspund ceva.

Am văzut un cer superb movuliu și roz în depărtare și un soare roșu. Și m-am întors casă…. Și acum scriu acest articol gândindu-mă cum să reduc frigul din suflet.

24 aprilie 2020

Suntem trecători pe pământ. Avem timp limitat. Abilități și înțelegere limitată și resurse limitate. Trăim un anumit număr de ani și nu tot din ceea ce ființăm și reușim să ființăm cum ne dorim. În unele cazuri ca și mine suntem strângători de lucruri, de emoții de obiecte, de bilețele. Ne dorim să consemnăm ceea ce avem și știm. Ne frustrăm că nu ne ajunge timpul cum o auzeam pe Anca Parghel când vorbea despre limitările corpului. Corpul nostru este limitat. Și mintea ca și psihicul în înțelegerea lui. Însă noi avem puterea să ne echilibrăm. Avem puterea să reușim să separăm ceea ce ne amintește de trecut prin detașarea acelui întuneric care s-a întâmplat în trecut față de prezent. Dacă sunteți persoane care ați trecut prin emoții negative în trecut pe care nu ați știut cum să le integrați mă gândesc că vă aflați în situația în care analizați anumite memorii, anumite întâmplări sau pur și simplu vi se amorsează întâmplări prin situații și discuții care sunt cât se poate de banale. Atunci când memoriile noastre sunt înțelese și le aducem la suprafață doar pentru a le analiza atunci ele sunt ca într-un muzeu. Ne uităm la ele. Le admirăm sau încercăm să le explicăm declarativ. Însă atunci când emoția unei situații din trecut,o aducem din trecut în prezent și ne copleșește atunci se întâmplă acel efect de noapte la muzeu. Știți filmul acela “Noapte la muzeu”? E un film în care exponatele de la muzeu prind viață. Fie că e vorba de animale împăiate, perioade din trecut cu oameni de la o anumită revoluție, din anii 1920, din Renaștere sau din muzică sau mitologie. Acestea prind viață. E ca și o emoție care aparține trecutului pe care credem că s-a așezat într-un anumit colțișor însă ea prinde viață și ne amintește că nu a murit pentru că nu a fost bine accesată și explicată. Este ceea ce am citit că se întâmplă în Vâltoarea minții de Daniel J. Siegel. Acolo spune că teoria sa este că “unul din aspectele disocierii și traumelor sau pierderii nesoluționate are ca efect blocarea tranziției de la memoria implicită la cea explicită. Atunci când intervine blocajul, memoria implicită în stare pură neintegrată, nu mai este etichetată ca aparținând trecutului. Astfel, atunci când o persoană cu un istoric de atașament dezorganizat și traume sau pierderi nesoluționate încearcă să răspundă la întrebări despre experiențele respective, amintirile implicite brute sun reactualizate, iar persoana este inundată de senzații, emoții, imagini sau impulsuri comportamentale care par să aibă loc în acel moment. Lipsește sentimentul că imaginile sau emoțiile au loc în trecut.” Deci, emoțiile nu sunt bine integrate. Emoțiile sunt necesare să fie puse la loc ca joc de puzzle, atunci când nu sunt bine integrate nu stau bine în poză și nu își au înțeles. E necesar să ne folosim de acest timp pentru a pune la loc piesele de puzzle. Nu pentru a ne blama și a ne gândi de ce ni s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Unele lucruri se întâmplă pur și simplu. Nu vom găsi niciodată răspuns la unele întrebări existențiale pe care le avem. E necesar să ne vedem stările și emoțiile și să le întâmpinăm cu explorare și interes. Pentru că ele sunt averea noastră.Ele sunt ceea ce putem transmite pe pământ. Obiectele sunt trecătoare. Ele ne pot arăta că am reușit anumite performanțe cum sunt diplomele și premiile, ne păstrează memoria unor locuri unde am călătorit sau ne pot transmite prin ele dorința de prețuire față de cineva. Însă ceea ce contează este tot emoțiile pe care le trăim cu ceilalți. Emoțiile pe care le dobândim încercând să colaborăm cu ceilalți, să ne certăm, să ne păruim și să argumentăm cu foc. Însă tot mai importante sunt acelea decât premiile dobândite de unul singur. Și asta vă spun eu. Un om care a încercat să găsească bucuria în obiecte, în premii și în lucruri pe care le făcea fără să se consulte cu nimeni. Prețuiți-vă emoțiile, sănătatea și prețuiți-vă ceea ce simțiți în interior. Abordați cu deschidere ceea ce simțiți și cu explorare MAI DEGRABĂ, decât cu repulsie, cu frică cu respingere propriile voastre emoții și sentimente. Durerea cauzată de respingerea unor emoții și sentimente e incomparabilă altor dureri. E o durere care e cu voi. Și e o durere care te sfâșie cu timpul fie că ești neurotipic sau cu Asperger. Durerea care te cuprinde când renegi ceea ce simți e o durere care te consumă. E o durere cu care ființezi până găsești cheia de dezlegare a acelei dureri. E o cheie care te dezlegă cu timpul. La început când am ajuns să îmi analizez emoțiile mi se părea că sunt ca niște musafiri străini care nu au ce căuta în fața mea și asta din cauză că trăisem într-un mediu în care nu se explora această parte. Va urma…..