Astăzi a fost a 6-a zi când am luat bicicleta pe afară. Și m-am dus cu ea până la un Supermarket și la concursul de discursuri unde a fost nevoie să evaluez pe un coleg cu discurs de test. E o frică mare privind Covid-19. Eu încerc să văd partea pozitivă. Poate că e un prilej să ne întoarcem către interior. Să nu mai fugim de la un eveniment la altul. Să vedem unde suntem acum în prezent, 11 martie 2020. E o metodă bună pentru a accepta realitatea înconjurătoare.
Astăzi am sunat vreo 5 persoane. Din care două m-au sunat înapoi și în timp ce mă suna una eu vorbeam cu alta. Și am simțit anxietate pentru că nu știam cum să menegeriez situația. Noi cei cu Asperger avem nevoie de un algoritm pentru a ști unde să încadrăm o situație și ce să aplicăm când apare acea situație.
De exemplu în funcție de ce apeluri pun pe hold cealaltă persoană, ce îi spun și cum fac să le împac pe amândouă. Noi suntem ca un sistem informatic cu suflet unde e nevoie să integrăm un algoritm pentru ca o situație nouă să nu ne destabilizeze de tot. Avem nevoie să privim exemple alternative de mai multe situații pentru a știi unde să le încadrăm.
Astăzi am avut și concurs de evaluări la Toastmasters și am l-am evaluat pe Andrei Lupu cu discursul Bani relativi. Am scris cam 2 pagini. I-am spus că a făcut bine că a pus întrebări, că a făcut o istorisire a acestei povești a banilor, că s-a conectat cu sala și sala a rezonat cu glumele și am dat exemplu din discurs privind noțiunile folosite de vandabilitate de cele trei componente și de faza cu Primul Război Mondial. Un membru al juriului mi-a spus că i-a plăcut că am dat exemple din discursul lui și că am notat multe detalii și că aș mai avea de îmbunătățit partea de emoție și de folosire a emoției în avantajul meu.
Deci cu ce am rămas azi e că e necesar să învăț mai multe interogări privind sistemul meu și să înțeleg cum să folosesc emoția în avantajul meu. Noapte bună omuleți cu Asperger!
Astăzi am fost cu bicicleta și am simțit anxietate când mă mai uitam la câte o persoană care se uita spre mine dar pentru scurt timp. Am căzut la un moment dat și m-am speriat că era o groapă mai mare. Și mi-a fost frică că m-am rănit mai rău. Am claxonat la un moment dat o pisică și nu s-a dat mai repede, fițoșica. Pe urmă mă gândeam cu invidie la un prieten când mergeam pe bicicletă.
Invidie legat de faptul că el știe să vorbească mai multe limbi străine și se descurcă mai bine decât mine pe partea socială, aparent. Dar acea aparență îmi cauzează invidia. Oare de unde izvorește asta? Izvorăște din faptul că el are ceva ce eu nu știu așa bine tot timpul și anume deschiderea aceea de a fi cum simte, de a spune ce simte, de a spune ce are nevoie. Mă înfuriu din cauza asta. E invidia aia pe faptul că el știe să se facă cunoscut, auzit. Eu nu. Uneori fierb de furie. Și nu știu cum aș putea să îmi reduc furia sau să o canalizez în altceva. Astăzi m-a speriat și muzica pe care o ascultam.
Mi-aș dori să pot să fiu în domeniul artistic în domeniul teatrului și să compun melodii și să trăiesc din scris și din teatru.
M-am gândit iar că nu e ok să ascult așa mult. Așa că m-am dus cu bicicleta afară. Și m-am tot dus. M-am dus și pe la fratele meu și am vorbit cu doi angajați care au ieșit. Ceva ce altădată nu aș fi făcut. Am sunat o prietenă de la Cluj. Și am compus un mesaj pentru o altă prietenă. Sunt tristă pe de o parte că nu am ajuns la coafor să întreb despre cât ar face un tuns. Mi-am propus să mă duc la un coafor așa necunoscut și să întreb asta. Astăzi i-am deschis unei vecine ușa și m-am întors din drum ca să fac asta. Mă simt obosită și de la menstruație.
În trecut când aveam trăiam cu panică foarte mare momentele în care mă așezam jos de frica că aș putea să pătez scaunul cuiva. Trăiam o panică mare legat de toate lucrurile care aveam impresia că nu sunt ok.
Și azi am avut anxietate moderată de a intra într-un loc cunoscut să caut o persoană pe care o cunoșteam. Mai întâi am sunat persoana ca să mă asigur dacă e acolo și cum nu mi-a răspuns am plecat după un timp.
Lecția zilei de azi ar fi să mă concentrez mai mult pe calitățile mele și să iau obstacolele pas cu pas. Să le iau așa cum mă sfătuia un prieten ieri. Să atac ceea ce pot să schimb. Să nu gândesc rigid, ci să încerc să văd o problemă din mai multe unghiuri.
Astăzi nu știu cum să scap uneori de frica de a suna la telefon. Dar știu că frica dispare cu fiecare telefon dat și susținut cum trebuie. Astăzi știu că invidia e o emoție normală dar nu știu cum să o aduc la o formă acceptabilă care să nu îmi facă rău.
Proof, proof. Unde e that proof? Povestea acestui spectacol începe cumva ca un univers kafkanian, claustrofobic, cu fiica interpretată de Dana Rogoz care se află sub masă și tatăl care comunică cu ea prin bătăi în masă. Pereții sunt întunecați și sumbri asemeni problemei pe care o are fiica. Un fel de depresie. Nu se ridică din pat. Nu prea mănâncă. Doarme mult. Îi e teamă. O teamă o macină să stea acolo. Teama că ar putea să sufere de boala tatălui ei. E o teamă legitimă, dar în același timp o teamă care o împiedică să facă anumite lucruri. Să socializeze. Să aibă viața ei. Să meargă la facultate. Pentru că ea e trup și suflet lângă tatăl ei. Și asta o obosește.
Mi-a plăcut foarte mult umorul de pe parcursul piesei. Mai ales scena dintre Ionuț Vișan, Dana Rogoz și Marian Râlea când a venit studentul cu lucrarea. Marian Râlea (tatăl) avea o discuție aprinsă cu Dana Rogoz (fiica lui) pe seama plecării la Northwester să facă acolo facultatea unde a fost admisă în anul 2. Și el îi explica de ce nu e ok să plece și că are mult de recuperat. Și apare studentul domnului profesor, Harold.
>>Profesorul, tatăl lui Catherine: Harold, ce faci aici?
Harold: Am picat într-un moment cât se poate de prost.
Profesorul:Da așa este.
Harold: O să mă retrag.
Profesorul:O ba din contră. Te rog. Ia loc.<< Un sarcasm din acela care e așa de evident încât nu ai nevoie de ochelari ca să îl observi.
După care iar discută cu Catherine, fiica lui și după un timp revine la Harold.
>>Profesorul:Tu de ce mai ești aici?
Harold:Aaaa… E un moment foarte prost. O să mă retrag.
Profesorul:O dar te rog mai stai, insist. <<
“Studentul: Nu știu dacă pare gata, dar voi aștepta finalul semestrului. Marian Râlea (tatăl profesor) :Dacă pare gata înseamnă că sunt greșeli majore.”
>>Studentul către Catherine: Anul 1 e cel mai frumos.
Catherine: Pe mine mă primesc direct în anul 2.<<
După care apare o discuție în care se simte negarea tatălui a faptului că nu îl afectează că ea pleacă. Harold întrebând dacă pleacă de acasă sau nu pleacă de acasă, iar tatăl ei se înfurie și găsește explicații pentru care i-ar fi mai bine singur.
Aici putem vedea o parte sarcasm și pe de altă parte furia lui Catherine într-un background (fundal) mai îndepărtat.
>>Catherine:O să mă întorc. Am să mă întorc în fiecare duminică și o să îți gătesc o porție de paste să te țină toată săptămâna.
Tatăl: Iar eu cu ce a rămas o să mă duc în campus și o să zic:”Catherine l-a făcut, Catherine, Catherine.”<<
Piesa e pe alocuri efervescentă, în mare parte încărcată de greutatea psihică a problemei. Am surprins o discuție spumoasă între cei doi. Studentul tatălui lui Catherine, Harold Dobbs și Catherine.
>>Catherine: Hei… Voi cum vă faceți viața frumoasă? Pe la conferințe?
Harold: La ce te referi?
Catherine: La sex. Nu de asta sunt conferințele? Pentru socializare? Afterlunch, coffebreak.
Harold: Păi… Să îți explic. Noi ne întâlnim și facem muuulte experimente.<<
Scena dintre sora ei, Claire, și Catherine e definitorie pentru a confirma ce înseamnă mecanismul psihologic de negare. Atunci când negi că ai o anumită stare din nevoia de a trece mai ușor peste ea, deoarece Claire vine la ea și încearcă să o ajute după ce a murit tatăl ei cu banane, cu uleiul de Jojoba, cu întrebări, cu propuneri de a pleca în America. Ea refuză cu diplomație pe alocuri și mai apoi cu o încăpățânare ca a unui pui de câine care a prins o pernă și un om vrea să i-o ia dar câinele nu se lasă până nu o prăpădește. Florentina Țilea (Claire) e asemeni unei geniste care vine cu întrebări care să o ajute să dezamorseze conflictul și să o facă pe Chaterine să realizeze că are nevoie de ajutor.
What means the proof? Cred că în principal demonstrația se referă la teoria ei, a lui Catherine legat de numerele prime, dar în altă ordine de idei demonstrația se referă la a-și depăși ea frica de a moșteni boala tatălui. O frică care prin autosugestie poate să o facă să se îmbolnăvească.
Sunt momente de tranziție bine făcute de la umor la seriozitate și momente mai bruște dar care au reacția scontată.
Discutând despre ziua ei de naștere Catherine își dă seama de ceva.
>>Catherine:Hai măi tată nu suntem nesimțiți, apoi către Harold: Vrei să vii?
Harold (neștiind ce să zică, uitându-se la tatăl lui Catherine): …..
Tatăl: Dacă vrei să vii, vino.(resemnându-se)<<
Pe urmă Catherine încearcă să îi facă să înțeleagă pe sora ei, Claire care vrea să o ducă în America și pe Harold că ea a scris demonstrația din caietul acela.
Mi-a plăcut din piesă am simțit multă autenticitate în rol. Mi-a plăcut că în genul ăsta de teatru nu s-a exagerat în momentele de furie. Adică nu era un urlet sau o furie din aia exagerată, ci era o furie legitimă. Era o furie care varia frumos pe o gamă largă de sunete de furie. Adică nu era extrem sau foarte jos. Era nuanțată. Era o furie care reușea să te poarte în mai multe game de furie. Cele patru personaje s-au armonizat bine în poveste. Mi-a plăcut și minimalismul și trecerea de la o scenă la alta. E un teatru care te pune pe gânduri.
O cunoștință îmi spunea că la teatru mergi ca să visezi, nu ca să vezi realitate. Hm, eu cred că la teatru poți să mergi atât să visezi, cât și să te înfurii, să te concentrezi pe poveste, să râzi, să fii trist sau să te pună pe gânduri. Pentru că teatrul nu e doar o emoție. Teatrul lucrează cu toată paleta de emoții. Și da. Probabil că fiecare își dorește o anumită paletă. Dar știți ce vreau eu? Un teatru cu emoții de toate felurile. Un teatru care să te facă să realizezi că ai frică și poți avea frică atât la nivelul 0, cât și la nivelul 20, sau la nivelul 30. Sau furie. Un teatru în care emoțiile să fie atinse ca niște clape de pian și să realizezi cum se produce o trecere, sau un crescendo sau un descrescendo. Unteatru.
Pentru prima dată la SALA GLORIA (Strada Bucovina 6, București)- 6 martie 2020 Teatrul Metropolis.
La mulți ani tuturor femeilor Aspie și neurotipice! Se întâmplă adeseori să am anxietate față de mersul cu trenul. Am sesizat că mă ajută mult să merg cu persoane cunoscute. Când am plecat spre București am mers cu 2 persoane străine în vagon și când m-am întors erau toate cele patru cunoscute. Am putut să dorm mai bine față de când am plecat. Atunci când ești cu oameni despre care ai un background, niște informații în spate altfel se desfășoară interacțiunea între tine și ei. M-am bucurat că și conductorul a fost deschis la întrebări. Adică nu părea deranjat când îl întrebam despre chestii tehnice sau situații pe care le-a întâlnit de exemplu cu oameni care să fugă și să intre în trenul pornit.. De la unul din colegii de vagon am aflat că se închid vagoanele între ele. Pentru că o fugit de la vagonul unu până la 8. Și o spus că ar fi fain să aibă experiența asta cu a rămâne blocat între vagoane dar să fie pe timpul zilei. Am înțeles de la conductor și că în ceva localitate s-a întors trenul?! Adică din primii. Primul vagon de lângă locomotivă am ajuns ultimii. WTF? Cum se poate asta? Când m-am întors acasă nu aveam nicio idee unde este cheia. Am sunat la interfon și nu a apucat să îmi deschidă cineva că mi-a deschis un vecin. Și apoi am urcat. Am sunat la ușă și nu mi-a deschis nimeni. Am asteptat un minut. Văzând că nu îmi deschide nimeni am plecat înapoi la biserica din apropiere unde se auzea slujba. Și stăteam și mă gândeam de ce s-a supărat și m-am gândit că poate doarme așa că nu am deranjat-o. Și m-a sunat după vreo 10 minute să mă întrebe mama unde sunt. I-am explicat unde sunt și de ce m-am dus acolo. Ea mi-a zis că trebuia să îi dau telefon. Da… Știu. Nu știu de ce de destul de multe ori am tendința de a mă autorespinge. De a-mi provoca singură suferință. Ca și cum aș aștepta ca oamenii să îmi dea mai multă iubire așa decât îmi dau în mod obișnuit. Oare de asta? S-ar putea. Probabil nevoia inconștientă de a primi atenție. Poate nevoia de a simți iubire prin felul ăsta? Nu știu. E o enigmă. De multe ori stând să analizez în trecut mă supăram și plecam fără să stau să le explic oamenilor eu ce părere am sau de ce m-am supărat. Pur și simplu de multe ori doar căutam să evadez pentru că era o emoție prea puternică și greu de gestionat. Alteori mă oboseau oamenii cu vorbăria lor și cu nevoia lor prea mare de comunicare. Uneori mi se pare că cuvintele celorlalți mă îngrădesc. Mai ales cele negative. Vouă vi s-a întâmplat asta?
Ne-am strâns ieri la teatrul Arcadia mai mulți pasionați de teatru ca să urmărim ceva simplu din care am putut extrage învățăminte simple.Am putut analiza de aproape întâmplările de data aceasta. Ce am putut simți din piesă? Simplitate, minimalism, puritate. M-a emoționat de vreo două ori. Atunci când vorbea scrofița despre îngerul păzitor, atunci când calul a decis să se sacrifice și atunci când vecinul bețiv a început să plângă după ce fiul său i-a vorbit dur. Momentul în care scrofița se reîntoarce și vecinul o poate vedea și înțelege m-a emoționat pentru că m-a făcut să îmi reamintesc de o perioadă de acum doi ani când făceam schetchuri de la nivelul unei pisici ca și cum ar fi povestite chiar de ea, asta fiind și parte a imaginației bogate care e prezentă ca trăsătură în Asperger. Și am avut perioade în care mi se părea că sunt mai “closer to animals than humans”- mai aproape de necuvântătoare decât de oameni. Așa era și vecinul bețiv, interpretat de Șerban Borda. Era milos cu animalele, îi plăcea să cânte la acordeon. Piesa reușește să te atingă prin minimalismul ei . Rolul scrofiței fiind jucat de Anca Sigmirean, ea având ca sarcină alături de Eugen Neag și de Lucia Rogoz să ne inducă pe rând în starea de fericire, apoi de tristețe, de bocet și de chiot.
Da, așa este animalele nu pot vorbi, sunt necuvântătoare, dar și ele sunt suflete. Și dacă ar putea vorbi ne-ar cunoaște mai bine ca oricine.
Când a spus scrofița reînviată că doar copiii și oamenii buni o pot vedea m-a dus cu gândul la la un film de mai demult cu un băiat care începe să vorbească cu animalele ca să învețe să fie respectuos, era la televizor. Și m-a făcut de asemenea să îmi reamintesc de Nils Holgersson și călătoriile lui cu gâștele scris de Selma și ecranizat. Un băiat care e micșorat și înțelege gâștele.
Piesa de teatru face ceva simplu , dar ceva ce mulți oameni nu fac sau nu reușesc. Se pun în pielea animalelor. Cocoșul interpretat de Alexandru Rusu e mândru și țanțoș și știe cântece, reclame și ce e la radio, are nevoie de încurajare și de a-i fii recunoscute calitățile. Scrofița e vorbăreața și are nevoie să i se explice, iar câinele, Răzvan Vicoveanu, e loial și prietenos și e gata să moară pentru al său stăpân.
După ce scrofița a fost tăiată de stăpân și a înviat ea nu mai avea nevoie să i se explice tot felul de lucruri, ci ea le explica celorlalți. Dar totuși era nefericită. Scena asta m-a dus cu gândul la iluminare. O stare de iluminare în care le cunoști pe toate și nu mai ai nimic de descoperit și asta te face de fapt trist.
O poveste simplă și încărcată de emoții. O poveste despre cum ar fi dacă necuvântătoarele ar putea vorbi. Despre câte lucruri de neînțeles fac oamenii.
Piticul de mai jos e o poză care îmi amintește de Nils Holgersson, băiatul care a început să înțeleagă gâștele. Hmm… Nu-i așa că uneori cei pe care îi considerăm neînsemnați ar putea să valoreze mai mult decât ne-am fi putut imagina?
>>Eugen Neag -(calul)-Lumea oamenilor e foarte ciudată. De exemplu ei își cumpără ceva ce au deja. Ei au haine și totuși își cumpără. <<
S-au strâns la o ședință șapte oameni. Un cămătar și unchi-gagiu al Crenguței (Șerban Borda), directoarea de colegiu a lui Horea tânărului în cauză (Corina Cernea), profesoara de română, Nela Umbrela, gagica eminentă din liceu, Pușa (vecina de bloc), șeful de asociație și Untură ( colegul de cartier) .
Șapte lumi și șapte viziuni diferite ca să dezbată ce s-a întâmplat cu un tânăr absolvent al Colegiului Ion Minulescu, un colegiu prestigios care după spusele directoarei este un colegiu prestigios unde absențele tind spre zero care a avut anul trecut șapte olimpici la matematică ceea ce absolvă de vină colegiul profesoral care nu pregătește sufletul pentru viață ci îi interesat de rezultate și de prestigiu.
Fiecare se simte acuzat și simte nevoia de a vorbi despre el și despre viața lui ca mai apoi să își dea seama de ce a fost chemat acolo.
Untură îi spunea de căsătorie că e nebun pentru că căsătoria te face să te îngrași să nu mai mai vrei să ieși cu prietenii și că e important să te distrezi să nu pui lacăt pasiunii și că îi e mai bine cu Nela. Cămătarul care vorbește despre datinile lor, mătăsarii cu mătăsarii, gaborii cu gaborii despre Palmoliva și Alcatel, Nela Umbrela care e o elevă eminentă și care a avut o relație cu elevul printr-a doișpcea și care spunea că era un băiat destul de timid care nu săruta bine și pe care nu și-l putea imagina nici măcar făcând sex.
Reflectorul se schimbă punând în lumină fiecare lume care povestește. Nela Umbrela și tehnicile ei despre a-și disciplina fetița cu minciuni despre cucu-bau care are impresia că soțul ei e galant, dar că îl strică anturajul și că nu e beat doar că uneori nu are măsură în a consuma uneori alcool.
Fiecare e introdus ca să vorbească despre ce s-a întâmplat. Ascultându-i parcă ți se deschide o floare în fața ta căreia îi urmărești și îi miroși petalele căutând fiecare detaliu și observându-i seminția și parcă uiți de alte flori până când cel care vorbește își amintește de ce e acolo. Pentru tragedia cu tânărul Horia Betea.
În final înțelegem și morala poveștii. Fiecare om are adevărul său prin prisma a ceea ce a văzut, însă viața ta și ceea ce simți nu înseamnă ce spune vecina Pușa că ar trebui să fie, soția ta și cariera pe care o ai nu stă nici în adevărul șefului de asociație care stă ca un burghez la etajul 1 al blocului și care o văzut-o pe Crenguța de 56 de ori, nu stă nici în Untură și în viziunile lui despre căsătorie sau în ceea ce crede profesoara că înseamnă să fii împlinit, adică să ai rezultate cu care să se laude altora. Ai o nevoie caută să o împlinești, nu te mulțumi cu părerile celorlalți despre lume, despre carieră, despre dragoste, despre ceea ce înseamnă să ai o lume a ta în care să te simți extraordinar, hrănit intelectual, sufletește, mulțumit lângă cine ești și conectat și cu sens la oameni și la lumea pe care o creezi.
Nu înseamnă că e rău să dezbați ceea ce face celălalt. Nicidecum. Rău este atunci când ai adevărul absolut. Atunci când crezi tu că cel mai bine i-ar fi lui x cu Crenguța sau cu Nela Umbrela, când tu știi cel mai bine ce simte x și nu mai cauți să înțelegi. Fiecare om are nevoia de a simți că este ascultat.
Fiecare om e o lume cu adevărurile ei care are nevoia să fie cunoscută. Fiecare om să caute ceea ce are nevoie pentru sine și să reali-zeze că el știe cel mai bine ce e rău sau bine atunci când lumea pare o mare învolburată plină de idei și de păreri contradictorii.
Hallo, Switzerland – Spectacol lectură în cadrul FITO septembrie 2018
Festivalul Internațional de Teatru Oradea (23-30 septembrie 2018) este un eveniment organizat de Teatrul Regina Maria, în parteneriat cu Consiliul Județean Bihor, Primăria Municipiului Oradea, Fundaţia Culturală FITO şi UNITER.
Cum a apărut acest jurnal? Dintr-o nevoie. O nevoie de a vorbi. De a fi vocea mea și a persoanelor cu Asperger. De a vorbi despre ce simțim, despre cum percepem lumea ce dificultăți avem și la ce suntem buni și foarte buni. Pentru că noi nu suntem definiți de un sindrom. Noi suntem oameni. Oameni speciali. Oameni care au nevoia de a fi ascultați de a vorbi de a se auzi. Au o nevoie cronică de a discuta, de a fi înțeleși, de a vorbi pe limba lor fără să se tot gândească că ceea ce vor spune deranjează pe cineva. Că x lucru nu ar trebui să îl spună sau că ar trebui să spună altceva. Sau că ar fi mai bine să spună altceva. Aici este Aspie așa cum este el. Voi încerca să scriu zilnic ceea ce am considerat eu că în ziua aceea a fost mai important de scris. Am strâns aici primele texte postate în online despre acest subiect.
Cap. 1 – 11 ianuarie 2020
Astăzi nu mai vreau să fiu un om care spune ce știe că spun alții. Astăzi vreau să le spun oamenilor apropiați cum mă simt. De ce mă simt așa și cum m-ar putea ajuta. Pentru că astăzi nu mă mai ajută nici piesa Change de la Hotel Fm, nici Thousand years de la Cristina Perri, Human sau True Colors. Eu sunt un Aspie adică o persoană cu trăsături de sindrom Asperger și ca Aspie am trăit foarte mult în interior. Nu am știut cum să îmi exprim în mod eficient furia, tristețea, bucuria, dragostea. Unele dintre emoții am simțit că e o rușine să le exprim de pildă emoțiile legate de iubire și de tristețe. Exprimarea furiei avea mai mult legătură cu frica decât cu faptul că nu știam. Îmi era greu să mă exprim legat de ce mă deranjează. Ce nu merge bine. Ce nu îmi place. Ce aș vrea să fie altfel. Aș vrea să îmi înțeleg mai bine emoțiile. Astăzi citesc Neurotriburi. Oare mi-ați putea recomanda ceva pe partea de emoții, de exprimare a lor? Focul acesta interior vizavi de dificultatea exprimării sentimentelor și emoțiilor în exterior mă consumă foarte mult. Pentru că atunci când intervine dificultatea pe partea de exprimat emoții mai apare și pe partea de exprimat nevoi sau dorințe pentru că sunt interconectate. Dacă mă puteți ajuta cu un sfat apreciez.
Jurnal de Aspie-cap. 2- 18 ianuarie 2020
Astăzi am ieșit să mă plimb seara și am stat pe o bancă ca să admir ceața. Pe drum am întâlnit și o pisică neagră care stătea liniștită pe o bordură. Am fost până aproape de primărie și pe drum am găsit o bancă. Și am admirat ceața. Felul în care copacii și umbra lor se contopea cu ceața. Și m-a făcut să mă simt fericită. După un timp m-am întristat din cauză că mă gândeam la multitudinea de gânduri pe care le am legat de unele persoane și realizarea faptului că multe din ele nu vor avea glas. Vor rămâne într-o nebuloasă de ceață din capul meu.Cum aș putea să le scot în afară?
Jurnal de Asperger#3 8 februarie 2020 Cândva credeam că e plictisitoare și nașpa copilăria. Astăzi însă am înțeles că viața adultă e ca o anticameră. E ca atunci când se termină un spectacol și apoi se strâng criticii de teatru să o analizeze. Asta se întâmplă în viața adultă. Iei pas cu pas și analizezi ce s-a petrecut ca să înțelegi traumele care te-au marcat și întâmplările prin care ai trecut. Devii din spectator critic. Mai ales atunci când studiezi psihologie. Mi-aș dori uneori să n-am oportunitatea asta de a analiza așa. Dar dacă așa este ar trebui să mă bucur de ea. Glorie geneticii și mediului în care am crescut. Datorită lor sunt aici, acum. Și uneori e obositor. Am impresia că sunt un fel de traducător. Că e nevoie și altora să le spun ce doar eu înțeleg și ce simt analizând acest drum. Voi ce credeți? Ar trebui să le fiu traducător sau să îi las să meargă pe drumul lor? Gândind acum cred că e o boală preluată de la cei din jur. E patocită Procustiană. Tendința de a vrea ca ceilalți să fie la fel sau aș spune ca ceilalți să fie așa cum ne imaginăm noi să fie. Da… E o boală globală din păcate. Nevoia de a copia și lipsa de originalitate. Aveți grijă de originalitatea voastră și de personalitate și de inima voastră.
Avem un povestitor reflector în piesă. O femeie de serviciu care este o fairygodmother. Ea este bună cu toți și observă ce alții nu observă. Avem mai multe personaje care reprezintă o trăsătură. E fata deprimată care se îmbracă în negru. Apoi e băiatul timid și care învață bine, fiul psihologului școlii. Directorul care vrea să dea aparența faptului că are situația sub control și practic să propage viziunea potrivit căreia totul e ok. “În liceul nostru nu sunt probleme mari. E adevărat. Sunt colege care se caută pe youtube de teamă să nu găsească filmețe ciudate cu ele. Sunt alți colegi care verifică scaunul să nu fie cu gumă de mestecat. Pe mine copiii mă respectă.” Această viziune mult prea fragilă a directorului ajunge treptat să fie distrusă de realitatea care tulbură acest echilibru și așa destul de fragil. Apare un nou elev, transferat pe motiv că i-a turnat acid sulfuric în capul unui coleg la cealaltă școală. Denis nu îi menajează pe ceilalți. Le spune în față ce crede despre ei. Denis e tipul charismatic de care băiatul psihologului ajunge să considere de la credința din început potrivit căreia oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune și până la credința în faptul că pentru a fi pe plac trebuie să fii ca Denis.
A fost o întrebare azi la sfârșitul piesei. Denis este un personaj negativ sau pozitiv?
Denis nu e un personaj în sine pozitiv sau negativ. Fiecare om are atât comportamente bune cât și rele, atât comportamente eficiente cât comportamente distructive și autovătămătoare. Conceptul de bunătate și răutate este mult prea vast ca să îi fie aplicat unui tânăr.
De asemenea o întrebare pe care am avut-o a fost ce l-a făcut pe băiatul psihologului să decidă să ia această hotărâre radicală? Și am înțeles din răspunsul doamnei Drugaș faptul că el avea de mai demult un echilibru fragil în interior. El avea o stimă de sine fragilă care se rodea pe interior din cauză că mama lui nu îi vedea trăsăturile bune, ci îl pedepsea pentru ce nu reușește. Mama lui își dorea ca el să devină doctor. Ea nu știa ce își dorește el de fapt. El nu știa să intre și să se bage în seamă cu fetele. De aceea ajunge la concluzia că un tip ca Denis ar ieși cu o fată. El e un băiat corect. Denis nu a tulburat radical situația din școală. El doar a adus o pală de vânt mai sănătoasă peste o furtună mocnită.
Mi-a plăcut că în cadrul sesiunii de întrebări și răspunsuri, persoanele din sală s-au axat pe găsirea de soluții. Piesa nu vrea să arunce vina pe cineva anume. Pe director, pe psiholog, pe Denis, sau pe ceilalți copii. Nu. Piesa vrea să înțeleagă mecanismele din spate. Faptul că adolescența este o perioadă fragilă și e nevoie să fie colaborare între copil, părinte și profesor pentru a reuși să se treacă cu bine peste ea. Când ești adolescent ai o nevoie mare de adrenalină și nu realizezi așa de bine consecințele pentru că cortexul prefrontal se dezvoltă mai încet decât sistemul limbic. De asta apare și impulsivitatea și irascibilitatea. E ceva normal și firesc. Iar dacă nu apare la vârsta obișnuit din anumite cauze, atunci oricum va apărea mai târziu în viață și va face ravagii mai mari. Exploziv…. Radiografia unei perioade din viață.
Omulețul e în noi. Omulețul din noi e mai tare sau mai fragil în funcție de aluatul interior. Dar e important să pornim de la premisa că omulețul e fragil. El are nevoie de ghidaj, are nevoie să îi fie încurajat fiecare mic pas pe care îl face. Să fie încurajat să exploreze, să fie ridicat atunci când cade și să fie ajutat atunci când e nesigur pe picioarele sale, să fie iubit și să îi fie încurajată dezvoltarea personalității așa cum este ea. Să i se spună ceea ce face bine. Să nu îi fie știrbită prin criticarea aspectelor neînțelese. Ci să explorăm alături de el paradigma prin care vede el lumea și felul în care o înțelege și o percepe. E un mare dar să vă păstrați omulețul interior cât să îl și aveți lângă voi. Omulețul din voi e acolo să vă spună că fiecare mic pas contează. Faptul că o realizare pornește cu pași mici, la început nesiguri și pe măsura avansării e tot mai ușor. Dar mai e ceva. Omulețul nu e independent.
Omulețul are nevoie de sprijin. De susținători. De iubire mai ales atunci când e mai puțin perfect. Omulețul e uneori desfăcut în bucăți cu cât înaintează în viața de adult…. Părți din inima lui se pot afla în mai multe locuri. Părți din mintea lui la fel. Și din suflet. Ai grijă de inima ta, omuleț. Ai grijă cui i-o încredințezi. Ai grijă să fii întreg. Să ai lângă tine oameni care să te întregească. Spectacolul Omuleț de la Arcadia se spune că este un spectacol pentru copii între 3-6 ani. Eu cred că e fără vârstă. E un spectacol prin care redescoperi copilul interior. Realizezi cât de mult contează fiecare mic pas pe care îl faci. Cât de important e pentru tine. Cum ia naștere lumea ta. Eu m-am regăsit mult în omuleț. M-am revăzut pe mine la 4 ani jumate… Copilul ăla sensibil care nu știa exact cum să transmită ceea ce vrea sau cum să le spună celorlalți ce vrea sau ce nu vrea de la ei. Dar era un omuleț care trăia intens partea negativă, critica, răutățile din jur, emoțiile ciudate pe care le simțea. Trăia foarte intens. Pentru acel copil câteva cuvinte urâte sau nelalocul lor erau ca o sabie care îi tăiau aripile. Erau lucruri care îl făceau să se închidă în interior și să sufere.
Mi-a plăcut că în piesă Omuleț avea o prietenă. O prietenă care să îl ajute să își găsească bucățile lipsă. Ca o metaforă la Omulețul pe care îl avem în interior în perioada adultă. Acel omuleț își caută părțile lipsă din suflet, din minte din trup. Așa cum am învățat la psihologie, anumite părți din noi au rămas la o anumită vârstă și se arată în anumite contexte, fie prin regresie (ex- reacționarea într-o situație ca și cum am fi la o vârstă mai mică.) sau prin alte forme (sublimarea, raționalizarea, proiecția, fantazarea). De exemplu eu mă întorc la 4 ani atunci când o persoană, oricare ar fi ea mă acuză de ceva fără să aibă suficiente date, când mă acuză pe nedrept de exemplun sau când nu știu cum să argumentez o opinie contrară. )
O catenă de ARN și una de ADN
Unde ești, omuleț? Tu ești în mulți oameni care te vor ajuta să îți găsești părțile lipsă din suflet. Ia-o încet pas cu pas în propria cadență și caută colțuri însorite și pozitive care îți scot în evidență calitățile și trăsăturile frumoase. Și mai e ceva, cei mai maturi e nevoie să îl ferească pe omuleț de stresori așa cum îmi zicea domnul Miu la facultate pentru că omulețul preia altfel stresul decât noi ca adulți. Omulețul e mult mai fragil.
zeze că el știe cel mai bine ce e rău sau bine atunci când lumea pare o mare învolburată plină de idei și de păreri contradictorii.
wonderland 